Apostolul

Ap. Fapte 26, 1, 12-20

Agripa a zis către Pavel: Îți este îngăduit să vorbești pentru tine. Atunci Pavel, întinzând mâna, se apăra: Și în felul acesta, mergând și la Damasc, cu putere și cu însărcinare de la arhierei, Am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu și a celor ce mergeau împreună cu mine. Și noi toți căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești în țepușă cu piciorul. Iar eu am zis: Cine ești Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Dar, scoală-te și stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ție: ca să te rânduiesc slujitor și martor, și al celor ce ai văzut, și al celor întru care Mă voi arăta ție. Alegându-te pe tine din popor și din neamurile la care te trimit, Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor și parte cu cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine. Drept aceea, rege Agripa, n-am fost neascultător cereștii arătări; Ci mai întâi celor din Damasc și din Ierusalim, și din toată țara Iudeii, și neamurilor le-am vestit să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăință.

Sfânta Evanghelie

Ev. Ioan 10, 1-9

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră prin ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăși Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.

Sinaxar

Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Fericitul și pururea pomenitul Constantin (306-337), a fost fiul lui Constanțiu Hlor (305-306) și al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Dioclețian (284-305) își luase părtași la cârmuirea întinsei împărății a romanilor, așa încât partea de răsărit a împărăției, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu.

Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoțit de fiul său, Maxențiu, iar ca ajutor pe Constanțiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ținuturi ale Galiei, Spaniei și Britaniei.

Dar, pe când în celelalte părți ale împărăției creștinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ținuturile sale, Constanțiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiți dintre cetățeni, îi folosea ca sfetnici împărătești.

Constantin a luat stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oștiri, pentru că era iubit de toți. Maxențiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin.

Episcopul Eusebiu de Cezareea istorisește că, plecând în întâmpinarea dușmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, știind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxențiu.

Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuși Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el și îndemnându-l să-și facă steag ostășesc cu semnul Sfintei Cruci pe el.

Deci, chipul cinstitei Cruci și monograma lui Hristos (literele grecești H și R) punându-le pe steaguri și pe scuturi, a mers la Roma și a biruit pe nelegiuitul Maxențiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetățenii Romei de tirania lui Maxențiu.

Încredințat că în biruința lui a fost ajutat de Dumnezeul creștinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creștinilor și a dat libertate credinței creștine în întregul Imperiu Roman. Acest act, de mare însemnătate, se numește Edictul de la Milan.

Mai târziu, fericitul Constantin și-a mutat capitala împărăției de la Roma la Bizanț. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinței sale în Hristos, și a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creștină, numită apoi Constantinopol, după numele său.

Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă și pentru unitatea credinței creștine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie, care învăța că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om și coborât în lume, cum socotește dreapta credință; Hristos, pentru el, era numai o persoană creată.

Pentru că era tulburare mare în Biserică, marele Constantin a hotărât ținerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuși a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creștină au condamnat rătăcirea lui Arie și au mărturisit dreapta credință, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim și noi la fiecare Sfântă Liturghie.

Sfântul Constantin a dat și legi inspirate din credința creștină, prin care apăra demnitatea persoanei umane și a familiei.

Sfântul Împărat Constantin a fost însă ajutat și de evlavia și râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt și lemnul cinstitei Cruci și a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret și alte sfinte locașuri.

Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goției, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) și participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creștinarea strămoșilor noștri, cerând goților cotropitori să nu împiedice răspândirea creștinismului. Totodată împăratul Constantin a recâștigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi orașul Corabia) și ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinței credinței celei noi asupra păgânismului.

Pentru toate aceste fapte de folos credinței creștine, săvârșite de marele Constantin și maica sa Elena, ei s-au învrednicit a fi numiți „Sfinți împărați întocmai cu Apostolii”. Sfântul Constantin a adormit în Domnul, la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 8:

Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care pazește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.