Apostolul

Ap. Evrei 10, 1-18

În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor, nu poate niciodată - cu aceleași jertfe, aduse neîncetat în fiecare an - să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat oare jertfele aduse, dacă cei ce săvârșesc slujba dumnezeiască, fiind o dată curățiți, n-ar mai avea nici o conștiință a păcatelor? Ci prin ele, an de an, se face amintirea păcatelor. Pentru că este cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele. Drept aceea, intrând în lume, zice: "Jertfă și prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot și jertfe pentru păcat nu ți-au plăcut; Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărții este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule". Zicând mai sus că: "Jertfă și prinoase și arderile de tot și jertfele pentru păcat n-ai voit, nici nu Ți-au plăcut", care se aduc după Lege, Atunci a zis: "Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule". El desființează deci pe cei dintâi ca să statornicească pe al doilea. Întru această voință suntem sfințiți, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna. Și orice preot stă și slujește în fiecare zi și aceleași jertfe aduce de multe ori, ca unele care niciodată nu pot să înlăture păcatele. Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, Și așteaptă până ce vrăjmașii Lui vor fi puși așternut picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc; Dar și Duhul cel Sfânt ne mărturisește aceasta, fiindcă după ce a zis: "Acesta este așezământul pe care îl voi întocmi cu ei, după acele zile - zice Domnul: Da-voi legile Mele în inimile lor și le voi scrie în cugetele lor". Și adaugă: "Iar de păcatele lor și de fărădelegile lor nu-Mi voi mai aduce aminte". Unde este dar iertarea acestora, nu mai este jertfă pentru păcate.

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 8, 30-34

Și El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El. Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru și i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.

Sinaxar

Viața Sfintei Cuvioase Antonina de la Tismana

Maica Antonina Diaconu (7 martie 1923 – 23 decembrie 2011) a fost o viețuitoare „nebună pentru Hristos” a Mănăstirii Tismana.

La vârsta de 26 de ani, o tânără frumoasă, purtând o rochie din catifea roșie, a pășit în viața monahală. Avea o voce deosebit de plăcută și o prezență aparte. După intrarea în mănăstire, i s-a încredințat ascultarea la porci, o slujire smerită pe care a împlinit-o vreme de patruzeci de ani, la câteva sute de metri de obște.

Dorind să participe la slujbele de noapte, se lovea adesea de porțile încuiate ale mănăstirii. În fața acestui obstacol, a ales să transforme locul ascultării sale în propriul altar. Se ruga în pădure, unde era zărită făcând sute de metanii. Într-o zi, a povestit cu bucurie că s-a întâlnit în pădure cu o femeie înveșmântată în negru, cu mantie și toiag – o întâlnire tainică, pe care ea a identificat-o drept o vedenie a Maicii Domnului.

Maica Antonina avea o evlavie aparte față de Maica Domnului și față de Sfântul Nicodim de la Tismana. Viața ei duhovnicească era ascunsă sub o formă de nebunie pentru Hristos, iar unele maici o priveau ca fiind ieșită din comun. Obișnuia să adune mâncare sub pat, care în timp se strica și emana un miros greu, spre neplăcerea celor din jur. Însă, în pofida aparențelor, sufletul ei era înrădăcinat în rugăciune și simplitate.

Spre deosebire de altele, ea reușea să se împărtășească mai des, în ciuda numeroaselor piedici. Mărturisea că un ierarh i-a recomandat să se apropie mai frecvent de Sfintele Taine, iar ea, cu mult curaj, împlinea acest îndemn. Dumnezeu o lumina mereu cum să procedeze, astfel încât să nu rămână lipsită de Euharistie.

La un moment dat, câțiva părinți din Sfântul Munte au venit în România pentru a căuta suflete îmbunătățite. Deși inițial nu fusese invitată la întâlnirea cu ei, a ajuns să le atragă atenția în mod providențial. După ce au cunoscut-o, părinții au fost profund impresionați de trăirea ei duhovnicească.

Maica nu era apreciată în mod deosebit în mănăstire, însă nici nu căuta recunoaștere. Trăia cu multă mulțumire duhovnicească, iar vorbele ei, de fiecare dată, se adevereau. Deși era văzătoare cu duhul, nu făcea caz de darul primit, ci continua să trăiască în ascuns.

Un episod grăitor despre puterea rugăciunii sale a fost relatat iarna, când un copac uriaș s-a prăbușit pe versantul din fața mănăstirii. În ciuda zăpezii și a dimensiunii copacului, maica a fost zărită trăgând de trunchiul acestuia, făcând semnul crucii necontenit. Trei zile mai târziu, copacul fusese deja dus în vale de ea și folosit pentru focul cu care pregătea mâncarea porcilor. Nimeni nu și-a putut explica cum reușise, dar toți au recunoscut că numai Dumnezeu îi putea fi sprijin.

A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana” și prăznuirea în ziua de 23 decembrie.

Sfântul Ierarh Pavel

Sfântul Ierarh Pavel a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire.

Pe vremea când Liciniu domnea la Nicomidia peste Imperiul de Răsărit (307-321), faima virtuților și a înțelepciunii întru păstorire a sfântului Episcop al Neocezareei, Pavel, a ajuns până la urechile acestui tiran și prigonitor al creștinilor. El l-a chemat pe ierarh la curtea sa și a încercat mai întâi să-l înfricoșeze cu amenințări, apoi a pus să fie biciuit. Cuviosul părinte a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire. Împăratul a poruncit apoi unui fierar să topească o cantitate mare de metal și să pună pe ea mâinile sfântului, până când metalul se va răci. Sub puterea acestei călduri insuportabile, carnea se topea, răspândind un miros înțepător, și mâinile neînfricatului atlet al lui Hristos au fost arse cu totul. El a fost apoi surghiunit într-o fortăreață aflată pe malul îndepărtatului Eufrat.

Când Sfântul Constantin cel Mare, venit de la Apus, a smuls Imperiul de Răsărit din mâna lui Liciniu (324), a poruncit să înceteze prigonirea creștinilor. Prizonierii au fost atunci eliberați, iar cei exilați, printre care se număra și Sfântul Pavel, au putut să se întoarcă în patria lor. Sfântul arhiepiscop a început iarăși să strălucească sus de tot în Biserica Neocezareei, iar în anul următor a fost chemat, dimpreună cu episcopii din întregul Imperiu, la sfântul și marele Sinod Ecumenic de la Niceea. Mulți dintre cei trei sute optsprezece Părinți ortodocși care au putut să meargă, la chemarea împăratului, în marea cetate a Bitiniei purtau, precum Apostolul Pavel și episcopul cu același nume din Neocezareea, semnele Patimilor lui Hristos (Galateni 6, 17) și și le arătau unii altora ca pe podoabele cele mai de preț și ca pe semnele biruinței lor. Unul avea nasul tăiat, altul urechile, unui al treilea i se scoseseră ochii, altuia i se tăiase alt mădular din trup prin chinuiri îngrozitoare sau pătimise cu răbdare arsurile, precum Pavel. Ei purtau astfel pe propriul trup mărturia iubirii lor pentru Mântuitorul, și de aceea au putut respinge cu toată tăria învățăturile eretice ale lui Arie, care nu recunoștea dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La una din lucrările Sinodului, împăratul Constantin a luat în mâinile sale mâinile fără viață ale Sfântului Pavel, le-a atins cu ochii săi și le-a sărutat ca pe niște sfinte moaște, spunând: „Nu mă mai satur să sărut aceste mâini care au devenit fără viață și fără însuflețire pentru Hristosul meu”. Triumfând Ortodoxia, Sfântul Pavel s-a întors în eparhia sa, unde s-a mai ostenit vreme de câțiva ani, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.

Sfinții 10 Mucenici din Creta

Acești 10 sfinți au pătimit pentru credința în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăției lui Deciu (251-253). Nu erau toți din același loc, ci din mai multe părți ale țării. Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie și Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest și Pompie din Iraclion. Ei au fost dați de necredincioși dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe. Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiți, batjocoriți, loviți cu pietre și pălmuiți, vreme de 30 de zile. În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duși la judecată și stând ei tari și neclintiți în credința creștină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie. Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau, și astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.