Sinaxar
Sf. Gheorghe Pelerinul
Sf. Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Șugag (astăzi în județul Alba) din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.
Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.
La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.
Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”.
Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.
După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soției sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim.
Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.
La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.
Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii.
Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe.
Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iama. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.
Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.
După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el.
Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de diavoli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.
Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.
Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în tumul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic și multe mănăstiri în împrejurimi.
Sf. Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.
Pentru rugăciunile Sf. Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Troparul, glasul 1
Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.
Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta (Safta) Brâncoveanu de la Văratec
Copila Safta a primit în Moldova o educație aleasă studiind mai multe limbi și „mai cu seamă în limba elinică au fost unică din sexul său, în veacul său și în nația sa”, fiind „model de toate zilele, în toată privirea la toate fiicele nației române”.
În anul 1793 s-a căsătorit cu banul Grigore Brâncoveanu din Țara Românească. Cuplul nu a avut copii, dar a înfiat o fetiță, pe Zoe Mavrocordat, fiica Catrinei Mavrocordat, soră a Saftei, în martie 1824.
Zoe Mavrocordat a devenit astfel prin adopție Zoe Basarab Brâncoveanu, moștenitoare, la moartea părinților adoptivi, a fabuloasei averi brâncovenești. Pe Zoe, fiica lor adoptivă, au decis să o mărite cu postelnicul Gheorghe Bibescu, care a devenit ulterior domn al Țării Românești.
Banul Grigore și Băneasa Safta Brâncoveanu s-au îngrijit de biserica Sfânta Treime din Brașov, de mănăstirea Bistrița, Vâlcea, de mănăstirea Viforâta, pe peretele căreia se găsesc portretele votive ale celor doi soți și s-au ocupat de reconstruirea Bisericii Domnița Bălașa.
În aprilie 1832, banul Grigore a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, alături de strămoșul său direct pe linie paternă, Constantin Brâncoveanu.
Băneasa Safta a rămas singură și în 8 iunie 1832 îi scria mitropolitului Veniamin Costache: „Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”.
Între anii 1835 și 1838 băneasa Safta Brâncoveanu s-a ocupat de transformarea în realitate a visului celor doi soți de a ridica un spital pentru nevoiași, în care oricine să poată fi tratat fără să plătească.
Mama Saftei, schimonahia Elisabeta Balș, era deja la mănăstirea Văratec și aceasta o vizita cu siguranță din când în când. Pe la 1840, Safta Brâncoveanu a intrat și ea în monahie și apoi, la scurt timp, în schimonahie în soborul mănăstirii Văratic.
Schimonahia Elisabeta (Safta) Brâncoveanu a murit în anul 1857 în chilia sa din mănăstirea Văratec, fiind îngropată, după cum și-a dorit, „afară în curtea bisericii”. Tot după dorința sa, a fost invitat mitropolitul Neofit Scriban. Osemintele sale se găsesc astăzi în osuarul de sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului din mănăstirea Văratec.
A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu” și prăznuirea în ziua de 17 august.
Viața Sfintei Cuvioase Nazaria de la Văratec, prima stareță a Mănăstirii Văratec (†1814)
După ce s-a căsătorit și a adus pe lume doi copii, și-a pierdut soțul, iar la scurt timp, și cei doi fii.
Rămasă singură, a ales să-și dedice viața slujirii lui Hristos, intrând în viața monahală. Primele trepte duhovnicești le-a parcurs la Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost tunsă rasoforă sub numele de Natalia, iar mai târziu, la Schitul Bonțești, a primit marea schimă și numele de Nazaria.
Căutând o viață de și mai adâncă nevoință, s-a retras în ținutul Neamțului, la Schitul Pârâul Carpenului (Pipirig), unde l-a cunoscut pe părintele Iosif Pustnicul. Acesta a mutat obștea monahală la poalele Ceahlăului, la Schitul Durău, loc ce avea să devină o cunoscută sihăstrie de maici. Aici, maica Nazaria a petrecut paisprezece ani în post, rugăciune și ascultare, câștigând respectul comunității și devenind egumenă. Prin blândețea și înțelepciunea ei, a fost iubită ca o adevărată mamă duhovnicească.
În anul 1788, după înființarea Mănăstirii Văratec, Cuviosul Iosif a adus-o pe schimonahia Nazaria la noua mănăstire, încredințându-i conducerea obștii. Astfel, a devenit prima stareță a așezământului, asumându-și cu smerenie și dăruire organizarea și călăuzirea duhovnicească a viețuitoarelor. Timp de 26 de ani, a condus mănăstirea cu discernământ și har, având sprijinul Cuviosului Iosif și sub ocrotirea Maicii Domnului.
Prin eforturile sale, Mănăstirea Văratec a devenit o vatră de viață monahală înfloritoare, adunând peste o sută de maici. După ce a rânduit toate cu rânduială și pace, schimonahia Nazaria a trecut la cele veșnice, lăsând în urmă o comunitate puternică și bine întemeiată.
A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratec” și prăznuirea în ziua de 17 august.
Viața Sfintei Cuvioase Olimpiada de la Văratec
Schimonahia Olimpiada (1757-1842) este fondatoarea Mănăstirii Văratec.
Născută într-o familie de preoți din Iași, după moartea soțului său, a ales calea monahală la Mănăstirea Topolnița din ținutul Neamț, unde a fost tunsă în monahism sub numele de Olimpiada.
Nemulțumită de starea mănăstirii, i-a cerut îndrumare Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, care i-a poruncit să caute un loc mai potrivit pentru viața monahală, alături de schimonahia Nazaria. Urmând și sfatul Cuviosului Iosif Pustnicul, au ales pădurile Văratecului, unde, în 1785, au început construirea unei biserici de lemn și a unui așezământ monahal. În 1787, călugărițele din Mănăstirea Topolnița s-au alăturat noului schit, sub egumenia maicii Nazaria.
Pe măsură ce obștea creștea, biserica inițială a devenit neîncăpătoare, iar schimonahia Olimpiada a strâns fonduri pentru construirea uneia mai mari. În 1808 a fost finalizată biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar în 1817, tot prin contribuția sa, s-au ridicat o biserică de lemn la cimitir, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidul de incintă și chilii pentru călugărițe.
Deși a refuzat de mai multe ori funcția de stareță, considerându-se nepregătită, în 1822 a acceptat să conducă mănăstirea, care ajunsese la peste 300 de călugărițe. După moartea Cuviosului Iosif, în 1828, s-a retras din stăreție, dar în 1834 a fost aleasă din nou și a rămas în această slujire până la trecerea sa la Domnul, în 1842, la vârsta de 85 de ani.
A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Olimpiada de la Văratec” și prăznuirea în ziua de 17 august.
Sf. Mc. Miron preotul
Sfântul Sfințit Mucenic Miron Preotul (Sec III) a fost preot în provincia Ahaia (Grecia). Guvernatorul Ahaiei, Antipatru, dorind să ducă la îndeplinire porunca împăratului Deciu (249-251) a început a persecuta pe creștini.
În ziua sărbătorii Nașterii Domnului, Antipatru a venit în lăcașul de cult unde slujea sfântul Miron pentru a prinde pe cei care participau la sfintele slujbe. Sfântul Miron l-a înfruntat pe guvernator în fața tuturor, scăpând astfel pe creștinii din biserică.
Pentru aceasta sfântul a fost închis și supus supliciilor. Prin minune dumnezeiască a scăpat nevătămat din numeroasele chinuri la care a fost supus. A suferit moarte martirică prin decapitare în nord-vestul Asiei Mici, în orașul Cizic.
Tropar, glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Miron, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sf. Mc. Straton și Ciprian
Sfinții Mucenici Straton și Ciprian (303) au suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian (284-305). Aceștia au fost prinși propovăduind pe Hristos fapt pentru care au închiși împreună cu animale sălbatice, însă prin providență divină au scăpat fără să pățească nimic.
În cele din urmă au suferit moarte martirică prin foc, fiind arși de vii, în orașul Nicomidia (Asia Mică – astăzi satul Ismid).