Sinaxar
Sfinții Ioan Casian și Gherman din Dobrogea
Împreună, adesea cercetau pe sihaștrii care în acea vreme se nevoiau prin peșterile cheilor Dobrogei din hotarele Casienilor, dar și în întregul ținut dintre Dunăre și Mare.
Sfântul Ioan Casian s-a născut pe la anul 360, în satul Casian – Casimcea de astăzi – din hotarele Casienilor și ale peșterii din acel ținut, unde – pe valea Vistornei – sunt cunoscutele chei ale Dobrogei.
Vorbind despre părinții săi, el însuși spunea: „Mă laud cu aceea că ei nu au pus nici o piedică felului nostru de viață. Nici o grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieții zilnice nu venea să ne abată atenția de la cele înalte; ei înșiși, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare”.
Se crede că a studiat la Tomis, Histria (Istria) și Axiopolis (Cernavodă), dar și la alte școli care funcționau în mănăstirile din zonă. Aici a făcut cunoștință cu scrierile Sfinților Părinți, și cu cele ale unor mari clasici și filosofi de limbă greacă și latină: Horațiu, Vergiliu și Cicero.
Încă din copilărie a fost prieten cu Sfântul Gherman, despre care spunea: „Mă împrietenisem cu el încă de când eram la școală, apoi la oaste, precum și în viața monahală”. Mai târziu avea să adaoge: „Amândoi eram nedespărțiți din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am viețuit împreună atât printre cenobiți, cât și în pustie și fiecare – pentru a ne arăta prietenia strânsă unul față de altul și scopul comun – aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte și un suflet în două trupuri”.
Împreună, adesea cercetau pe sihaștrii care în acea vreme se nevoiau prin peșterile cheilor Dobrogei din hotarele Casienilor, dar și în întregul ținut dintre Dunăre și Mare.
Cel care i-a călăuzit spre viața monahală a fost Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului. În mănăstirea în care s-au nevoit, Gherman și Casian au fost îndrumați printre alții și de Sfântul Teotim, care a ajuns mai târziu Episcop al Tomisului.
Petrecând câțiva ani în mănăstirile din preajma Tomisului, la vârsta de numai 20 de ani, Sfântul Casian – împreună cu sora sa și Sfântul Gherman – s-a îndreptat spre Țara Sfântă. Acolo, împreună cu Sfântul Gherman, s-a închinoviat la o mănăstire din apropierea Betleemului, nevoindu-se timp de 5 ani. Sora sa a intrat și ea într-o mănăstire de maici din aceeași zonă.
După un timp, oarecum nemulțumiți fiind de laxismul care se resimțea în trăirea celor din mănăstirea palestiniană, s-au dus în Egipt – patria monahismului – pentru a cunoaște învățătura cea sfântă, după cum mărturisește Sfântul Ioan Casian în cartea intitulată Convorbiri (XX, II, 1). Pelerinajul lor a durat aproape 14 ani (385-399), timp în care au cercetat principalele centre monahale: Tebaida, Skettis, Kellia și Nitria.
Cuvintele de folos culese de la părinții deșertului sunt redate sub forma a 24 de Convorbiri, considerat a fi un adevărat Pateric duhovnicesc.
Anul 399 îi găsește pe Cuviosul Ioan Casian și pe Cuviosul Gherman la Constantinopol, de unde s-au îndreptat spre Capadocia. Cei doi monahi au petrecut 5 ani – plini cu alese învățăminte duhovnicești – în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a și hirotonit preoți, în jurul anului 400. Remarcând ascetismul, sfințenia vieții și bogata cultură teologică a Cuviosului Ioan Casian, dar și a Cuviosului Gherman, după numirea ca Patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur l-a luat pe Cuviosul Ioan Casian sub ocrotirea sa. Timpul petrecut în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat pentru Cuviosul Ioan Casian – dar și pentru Cuviosul Gherman – cea mai înaltă și mai profundă școală teologică.
În anul 403, Cuvioșii Ioan Casian și Gherman au participat la Sinodul de la Stejar, ca apărători ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Însă – după momentul depunerii din treaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, care a culminat cu exilul său spre închisoarea Cucuz din Armenia – Cuvioșii Ioan Casian și Gherman au plecat cu o scrisoare din partea clerului și credincioșilor din Constantinopol la Roma, pentru a mijloci pe lângă Episcopul Inocențiu I nevinovăția marelui ierarh constantinopolitan, care era acuzat de origenism.
Intervenția lor în capitala Imperiului Roman de Apus – despre care a scris istoricul bisericesc Sozomen (secolul al V-lea) – a fost fără sorți de izbândă, fapt datorat și de unele tensiuni acumulate între Roma și Constantinopol după Sinodul II Ecumenic. În aceste condiții, cei doi s-au decis să nu se mai întoarcă la Constantinopol, ci să rămână la Roma. De la Roma, știrile despre Cuviosul Gherman încetează. Probabil că a murit acolo, după anul 405.
În 407, după trecerea la cele veșnice a Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Casian a părăsit Roma, stabilindu-se la Marsilia, o localitate situată în sudul Franței.
Creștinismul a pătruns în părțile Marsiliei foarte de timpuriu (unele tradiții merg până în perioada apostolică), răspândindu-se de aici în toată Franța și în zonele apropiate.
Marsilia, situată pe țărmul galez al Mării Mediterane, constituia o poziție favorabilă schimburilor comerciale; din acest motiv atrăgea un număr tot mai mare de călători.
Populația pestriță și diversitatea etnică a condus inevitabil – în secolele următoare – la apariția a diferite grupări religioase: creștini, musulmani, africani și alții. Această situație s-a perpetuat până astăzi. Astfel, în Marsilia actuală pot fi auzite zeci de limbi vorbindu-se; de asemenea se practică zeci de culte, ceea ce dădea – și atunci ca și astăzi – imaginea unui mozaic de edificii religioase. Printre acestea, în mod special se impusese erezia ariană, ceea ce a creat destule frământări.
Cuviosul Ioan Casian nu a rămas indiferent, ci – dimpotrivă – a luat atitudine împotriva acestor curente; mai ales că în acest sens a și fost trimis – se pare – de către Episcopul Romei. În plus, a întemeiat în Marsilia primele mănăstiri; una pentru călugări, închinată Sfântului Victor – martirizat în anul 160 – și o alta pentru călugărițe, Mănăstirea „Saint Sauveur” (Sfântul Salvator). Din aceste motive, Cuviosul Ioan Casian a fost considerat – pe drept cuvânt – întemeietorul monahismului apusean.
Urmând modelul mănăstirilor Sfinților Pahomie și Vasile cel Mare, cele două mănăstiri aveau viață de obște; el însuși fiind egumen al acestor așezăminte monahale. Așezămintele monahale urmau întru totul rânduielilor răsăritene. În timpul invaziilor barbare, aceste două mănăstiri au devenit centre de ocrotire și focare de cultură și spiritualitate. În ultima parte a vieții sale, Cuviosul Ioan Casian s-a dedicat scrisului, lăsând pagini „pline de toată iscusința și înțelepciunea și folosul”.
Opera sa – care cuprinde trei mari lucrări – a fost scrisă în limba latină. Prima dintre acestea este intitulată Despre așezămintele mănăstirilor cu viață de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale.
Lucrarea a fost scrisă în anul 420 și prezintă modul de organizare a mănăstirilor din Palestina și Egipt. În cele 12 cărți care o alcătuiesc, Cuviosul Ioan Casian vorbește despre îmbrăcămintea monahilor, despre rugăciunile și psalmii de noapte, despre rânduiala slujbelor zilnice, despre condițiile de primire în mănăstire a novicilor; apoi analizează în profunzime cele opt păcate: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, trufia și mândria.
Dovedind discernământ duhovnicesc, el a adaptat regimul aspru al monahilor din Orient la condițiile din Galia, spunând: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”.
A doua lucrare Collationes – Convorbiri cu părinții duhovnicești – este și cea mai importantă. A fost alcătuită între anii 420-429 și cuprinde convorbirile purtate cu părinții deșertului, pe care i-a cercetat împreună cu prietenul său; Cuviosul Gherman – care i-a fost și duhovnic – în aceste Convorbiri este prezentat ca sfânt. Fără îndoială că și alți contemporani care l-au cunoscut pe Cuviosul Gherman l-au socotit a fi un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât – mai ales – pentru sfințenia vieții sale.
Convorbirile se constituie într-o sumă de sfaturi și pilde duhovnicești, care și-au păstrat neștirbită valoarea chiar și după trecerea atâtor veacuri. Pe lângă importanta parte duhovnicească a convorbirilor, transpar – citindu-le – și acele importante aspecte ale vieții pe care o duceau sihaștrii, nelipsite de evocarea locurilor de nevoință, a preocupărilor monahilor pentru a se întreține și altele.
N-au încetat să stârnească admirația celor care au studiat și studiază viața de înaltă ținută duhovnicească, însă trăită într-o mare modestie din partea acestor duhovnici ai pustiului. De aceea, ele nu pot să producă decât uimirea pentru modul în care – în chip magistral – oglindesc modul cum părinții pustiei judecau diferitele situații sau felul în care găseau rezolvări pentru situațiile dificile. Toate aceste inedite prezentări sunt, deopotrivă, pline de adâncime duhovnicească, dar și de simple și nepărtinitoare soluții în clarificarea unor situații concrete de viață, adică sunt străbătute de spiritul iubirii de aproapele și de Dumnezeu.
Ultima scriere – Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie – este alcătuită din 7 cărți și a fost scrisă între anii 429-430. Lucrarea are un pronunțat caracter dogmatic și apologetic, combătând erezia nestoriană.
Aceste opere constituie începutul unei literaturi de tip monahal, redactată într-o limbă latină misionară. Însemnătatea acestor tratate vine din faptul că ele sunt pline de sfaturi folositoare și edificatoare pentru orice credincios. Însă și mai important este faptul că aceste tratate aduc o însemnată contribuție la adâncirea problemelor legate de teologia harului, știut fiind că disputa dintre Fericitul Augustin și Pelagius a dus la o înțelegere deficitară în Occidentul latin a naturii harului dumnezeiesc.
Ca urmare a tratării acestei probleme – pe care apusenii nu o puteau înțelege în profunzime – forurile locale bisericești din Apusul latin au considerat ca fiind eretică învățătura Cuviosului Ioan Casian. Însă, nu de aceeași părere a fost și Biserica Răsăriteană.
Relevant este faptul că astăzi teologia Cuviosului Ioan Casian se bucură de o atentă cercetare. Nu mai puțin remarcabil este faptul că – în timpul acestor controverse – prestigiul călugărului scriitor dobrogean creștea, iar nimbul sfințeniei se contura în jurul său și al Ortodoxiei pe care o mărturisea, care nu i-a fost contestată.
A trecut la cele veșnice în mănăstirea sa din Marsilia, în 435, după mai mult de 60 de ani de viață monahală, la o vârstă înaintată.
Considerat sfânt încă din viață, el a fost canonizat la scurt timp de la trecerea sa la cele veșnice, cu zi de prăznuire 28/29 februarie; Biserica Catolică îl serbează la 23 iulie.
Moaștele Cuviosului Casian (360-435) se păstrează până astăzi într-o capelă subterană a Mănăstirii „Sfântul Victor”; capul și mâna sa dreaptă – care au fost aduse spre închinare și la Iași, în 2002 – sunt așezate în biserică, pentru a fi cinstite de credincioși.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în ședința sa de lucru din 20-21 iunie 1992 – l-a trecut în rândul sfinților; atunci a fost canonizat și Cuviosul Gherman, duhovnicul Sfântului Ioan Casian, având aceeași zi de pomenire.
Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul
Sfântul Cuvios Vasile Mărturisitorul a pătimit împreună cu Sfântul Procopie, pe vremea împăratului Leon Isaurul. El a apărat cu curaj dreapta credință ortodoxă în timpul unei lupte puternice împotriva sfintelor icoane.
Pentru acest lucru a fost prins și chinuit, apoi aruncat în temniță. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Procopie, împreună cu care a propovăduit și mai mult adevărul despre cinstirea sfintelor icoane. Sfântul Vasile a fost strujit ca și Sfântul Procopie cu unghii ascuțite din fier și a stat mult timp legat în lanțuri.
Când a murit Leon împăratul, Sfântul Vasile a fost eliberat din închisoare, împreună cu mai mulți creștini. El s-a dus în mănăstirea sa, unde a petrecut în post și rugăciune. După mulți ani și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Tropar – glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile. Cu postul, cu privegherea și prin rugăciune primind daruri cerești, tămăduiești pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.