Apostolul

Ap. Iacov 3, 1-10

Nu vă faceți voi mulți învățători, frații mei, știind că (noi, învățătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toți greșim în multe chipuri; dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa.

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 11, 11-23

Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; și, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Și ucenicii Lui ascultau. Și au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau și pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Nu este, oare, scris: "Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile"? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Și răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.

Sinaxar

Sfântul Cuviosul Efrem Sirul

Sfântul Cuviosul Efrem Sirul s-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată sub conducere romană. Efrem a crescut într-o familie cu părinți păgâni, tatăl său fiind preot al zeiței Abizal. Învățătura creștină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a și botezat la vârsta de 18 ani.

Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetățenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povestește cum, la un moment dat, el a reușit să alunge trupele persane, care staționau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muște și țânțari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia.

Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp amenința Persia, s-a sfârșit, precum se știe, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreața armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului. Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârșitul secolului al III-lea. Printre orașele retrocedate Persiei era și Nisibe.

Pentru a scăpa de cruda persecuție care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populația creștină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaționalii săi, și s-a așezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid și, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viață ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de cele care priveau populația Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public.

Pe vremea aceea, cel puțin 10 secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vestitului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparțin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imne, tratate exegetice datează din timpul șederii sale la Edessa.

Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii școlii persane de teologie, numită așa pentru că primii ei studenți și profesori erau creștini persani refugiați din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumați străinii.

Tropar Glasul 8

Harul ce izvorăște din gura ta cuvioase, a umplut de apele vieții Biserica și lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinței; ci, învățându-ne cu cuvintele tale, Sfinte Părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Cuvios Isaac Sirul

Despre viața Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puține lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic.

Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendența teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieții lui sfinte, a învățăturilor și nevoințelor sale, părinții din mănăstire au voit să îl pună stareț, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareț pe fratele său.

Râvnind după nevoințe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt și învățător în viața duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunțe la această poziție după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunțat de bunăvoie – dorind să se întoarcă în pustie și neputându-se acomoda cu viața din lume.

Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreților. Acolo a trăit în singurătate mulți ani, nevoindu-se în post, rugăciune și studiul Sfintei Scripturi.

Se povestește că se hrănea doar cu puțină pâine și legume nefierte. Sfântul Isaac a fost și unul din puținii sfinți răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar și pentru demoni.

Se spune că, din pricina multelor nevoințe și a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum și vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia și să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată și unde a fost și înmormântat.

Sfântul Cuvios Paladie

Sfântul Cuvios Paladie s-a născut în anul 363, în Galatia (Asia Mică). În anul 386 s-a călugărit la Ierusalim. După trei ani s-a dus în Alexandria unde a rămas alți trei ani, apoi în Nitria nouă ani. În anul 400 el este episcop la Helenopolis, în Bitina (Asia Mică). A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur.

Pentru susținerea acestuia s-a dus la Roma în fruntea unei delegații de preoți, rugând pe papă să ia apărarea marelui exilat de împăratul Arcadius. La întoarcere a fost exilat și el în Tebaida (Egipt), timp de șase ani (406-412). După exil, îl aflăm episcop în Aspuna, în Galatia, unde a păstorit până la moartea sa.

Cuviosul Iacob Sihastrul

După 15 ani de sihăstrie, Cuviosul Iacob fusese învrednicit cu darul tămăduirilor minunate. Cu toate acestea, Cuviosul Iacob a căzut în păcat, săvârșind un omor.

Deznădăjduit, și-a părăsit peștera și a plecat în lume. Dumnezeu i-a scos în cale un bătrân.

Acesta i-a amintit pilda și rugăciunea lui David: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea…” (Ps. 50, 1) și l-a îndemnat la pocăință.

Iacob s-a întors din calea pierzării și a petrecut mulți ani într-un mormânt, în lacrimi și rugăciuni. Dumnezeu i-a dat un semn de speranță. Fiind secetă în acea zonă, la rugăciunea cuviosului s-au deschis cerurile și a început să plouă.

Cuviosul Iacob Sihastrul și-a urmat canonul pocăinței până la sfârșitul vieții, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatul săvârșit.