Apostolul

Ap. Iacov 2, 14-26

Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, Și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură. Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credința lucra împreună cu faptele lui și din fapte credința s-a desăvârșit? Și s-a împlinit Scriptura care zice: "Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate" și "a fost numit prieten al lui Dumnezeu". Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință. La fel și Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimiși și i-a scos afară, pe altă cale? Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este.

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 10, 46-52

Și au venit în Ierihon. Și ieșind din Ierihon El, ucenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și urma lui Iisus pe cale.

Sinaxar

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

În sâmbăta Sfintelor Paști (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fost scos cu forța din biserică de ostașii împărătesei Eudoxia (soția lui Arcadiu) și închis în reședința Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol și Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407. În acel an, la insistențele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe țărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol și Antiohia și pentru a nu influența pe credincioșii din capitala imperiului.

După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comana din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaște se aflau acolo și i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.

Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătății Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate”.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaștele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.

Când racla cu sfintele moaște a ajuns în portul capitalei imperiale, toți locuitorii, în frunte cu împăratul și patriarhul, au ieșit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

După acest moment, procesiunea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu și de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea și Biserica păcii lui Hristos.

Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul și patriarhul au descoperit racla și au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune și emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, și-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialității sale, și a întins-o sub racla cu sfintele moaște și și-a cerut iertare în numele părinților săi, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia.

Toți locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului și au rămas în rugăciune zi și noapte lângă ea.

De la Biserica Sfintei Irina, moaștele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuiește și astăzi malurile Bosforului.

De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaștele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinților Apostoli. Moaștele Sfântului au fost așezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Tropar Glasul 8

Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat; înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învățându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Marciana, împărăteasa, cea întocmai cu Apostolii.

Sfânta Marciana Împărăteasa a fost soția Împăratului Iustin cel Bătrân (518-527). Fiind o femeie evlavioasă a dus o viață ascetică. Ea s-a remarcat prin grija față de săraci. A trecut în pace la viața veșnică și a fost înmormântată în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.