Apostolul

Ap. Evrei 11, 8-16

Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat și a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge. Prin credință, a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleiași făgăduințe; Căci aștepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu. Prin credință, și Sara însăși a primit putere să zămislească fiu, deși trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise. Pentru aceea, dintr-un singur om, și acela ca și mort, s-au născut atâția urmași - mulți "ca stelele cerului și ca nisipul cel fără de număr de pe țărmul mării". Toți aceștia au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei își caută lor patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieșiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se rușinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate.

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 9, 33-41

Și au venit în Capernaum. Și fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Și șezând jos, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Și luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu merge după noi. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde plata sa.

Sinaxar

Cuviosul Antonie cel Mare

Era egiptean de neam, din satul Coma, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către anul 250, învățând de la părinții și de la bunicii săi credința în Hristos, și a trăit pe vremea lui Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), ajungând până în vremea binecredinciosului împărat Constantin (306-337) și a fiilor lui.

Văzând el viața cea pătimașă a tinerilor care învățau carte în vremea lui, n-a voit a merge la școli, ci știa numai limba lui, fiind foarte isteț și priceput la minte. Dar părinții lui, care erau oameni cu stare, se îngrijeau cu multă luare-aminte de creșterea fiului și a fiicei lor, potrivit înțelepciunii creștinești.

Când avea douăzeci de ani, părinții lui s-au mutat la cele veșnice, lăsându-l moștenitor al unor averi mari. Dar, intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). A fost ca și când numai pentru el s-a făcut citirea aceasta și, întorcându-se acasă, a împărțit săracilor averile sale, neoprindu-și pentru sine și pentru sora lui decât cele de trebuință.

A încredințat apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început se povățuia după viața pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toți, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-și chilia și el tot lângă sat, întărindu-se în viața de pustie, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Și așa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor celor ce bine viețuiau. Și era iubit de toți din sat.

Dar, fiind tânăr, Antonie a început lupta cu trupul său și a aprins vrăjmașul întru el ispita dulceților desfrânării. Și arătând el atunci și mai multă sârguință, s-a mutat mai departe, locuind în niște morminte dintr-un cimitir păgânesc.

Și a adus vrăjmașul asupra lui tot felul de năluciri, pofte și năvăliri de fiare înspăimântătoare, aducându-l aproape de deznădăjduire. Și abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de ușurare. „Unde erai, Doamne, când mă luptam?” a întrebat Antonie. „Eram lângă tine și te ajutam”, i-a răspuns Domnul. Și rugându-se a simțit întărire. Atunci era ca de 35 de ani.

Deci, simțind el nevoie de liniște și de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetățuie părăsită, în care închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată de două ori pe an. Și a viețuit așa, în rugăciune și pustnicie, douăzeci de ani. Și a ieșit Cuviosul Antonie de acolo învățat de Dumnezeu. Și a început a veni lumea la el.

Și s-a umplut pustia de colibe de monahi. Iar el le vorbea ca un dascăl, din Scripturi, și din singura lui iscusință. Și le zicea: „Nimic din lume să nu cinstiți mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preț veșnic: că puțin dai și însutit primești. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca și cum am pieri, ci să îndrăznim și să ne bucurăm ca niște mântuiți, că Dumnezeu este împreună cu noi”. Și altele asemenea.

Venind vremea prigoanelor lui Maximian, a coborât de mai multe ori și fericitul Antonie, cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a mărturisi și ei credința și a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Dar Dumnezeu a rânduit ca el să fie cruțat, Sfântul Împărat Constantin dăruind pace creștinilor. Și stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el.

Deci, văzându-se el risipit peste măsură de mulțimea de oameni, de bolnavi și de monahi, s-a mutat în și mai adâncă singurătate, într-un munte înalt. Și i se arătau lui descoperiri, cu darul lui Hristos. Iar din când în când cobora la muntele cel de jos și se întâlnea cu monahii și cu oamenii din lume, care-l căutau. Și mulți se lepădau de lume și se făceau călugări.

Deci, a ajuns vestea despre el la împărăție și Constantin cel Mare și feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate și de cei săraci. Și, la cererea Sfântului Arhiepiscop Atanasie, a coborât în cetatea Alexandriei, întărind credința ortodoxă împotriva ereziei ariene, și tuturor le spunea: „Păziți predania Părinților și credința cea dreaptă în Domnul Hristos!”.

Înainte de moartea sa, Sfântul a rânduit să se dea haina sa Sfântului Atanasie din Alexandria și cojocul său fericitului episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l știe.

Deci, trăind el 105 ani, s-a mutat către Domnul. Iar Viața lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoștea pe Sfântul Antonie de aproape. Și a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea ca începătorul și dascălul cel adevărat al vieții pustnicești.

Glasul 4

Râvnitor lui Ilie cu obiceiurile asemă­­­­nân­du-te, Bo­tezătorului cu drepte cărări urmând, Pă­rin­te Antonie, pustiului te-ai făcut locuitor și lumea ai întărit-o cu rugă­ciunile tale. Pentru aceasta roagă-te lui Hristos Dum­ne­zeu să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Cuv. Antonie cel Nou din Veria

Sfântul Antonie s-a născut în sânul unei familii evlavioase și înstărite din Veria, în Macedonia. Nu se cunoaște însă data nașterii sale[1]. Arzând de dragoste pentru viața ascetică, sfântul s-a lepădat din tinerețe de plăcerile cele deșarte și de mângâierile acestei lumi pentru a deveni monah la Mănăstirea Pieria, care era pe atunci în plină înflorire[2].

În scurtă vreme a devenit pentru frați o pildă în toate virtuțile călugărești și cum dorea să ducă viață pustnicească, a primit de la starețul său binecuvântarea de a se retrage într-o peșteră ascunsă, aflată în apropierea râului Aliakmon. A viețuit acolo timp de cincizeci de ani, hrănindu-se doar cu ierburile ce creșteau prin împrejurimi, neștiut de nimeni, doar de un preot care venea din când în când pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Asemenea ilustrului său omonim, Antonie cel Mare, Sfântul Cuvios Antonie cel Nou a suportat ani de-a rândul asalturile repetate ale dracilor, care i se arătau sub înfățișările cele mai cumplite sau îi dădeau impresia că fluviul avea să se umfle și să inunde peștera, pentru a-l face să-și întrerupă rugăciunea sa de toată vremea și să-și părăsească chilia. Sfântul însă s-a nevoit astfel până la vârsta de nouăzeci de ani și și-a dat duhul lui Dumnezeu în peștera sa.

La ceva vreme după aceea, unor vânători care treceau pe acolo prin apropiere le-a fost atrasă atenția de lătratul câinilor lor. Au ridicat ochii spre locul unde se afla peștera ascunsă de frunziș și au văzut o mână care le făcea semn. S-au apropiat în grabă, au eliberat intrarea și au descoperit înăuntru trupul nestricat al sfântului pustnic.

Vânătorii au adus acestea la cunoștința episcopului Vereii care s-a dus în grabă în acele locuri, însoțit de mulțime mare, pentru a-l cinsti pe sfânt. Însă locuitorii din Pieria și cei din Veria au intrat într-o dispută pentru a ști cine avea să aibă cinstea de a păstra cinstitele moaște. Pentru a-i separa, ierarhul a pus să fie așezat trupul Sfântului Antonie într-o căruță trasă de doi boi, ca odinioară chivotul Legământului (I Regi 6), lăsându-l să meargă unde avea să-l ducă Pronia Dumnezeiască. Fără vreo ezitare, carul s-a îndreptat spre Veria și s-a oprit în fața casei părintești a Sfântului Antonie unde a fost ridicată mai apoi o mare biserică în cinstea sa.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, Volumul V, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 222-224)

[1] Unele descoperiri arheologice recente tind să arate că Sfântul Antonie cel Tânăr ar fi trăit înainte de veacul al XII-lea, iar nu între veacurile XIV și XV, cum se credea.

[2] Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător era cel mai important așezământ din gruparea de mănăstiri, numită mai apoi schitul Veria, ce s-a remarcat mai cu seamă prin Sfântul Grigorie Palama (14 noiembrie), Sfântul Atanasie de la Meteore (20 aprilie), Sfântul Nicanor (7 august) și Sfântul Dionisie din Olimp (24 ianuarie).