Sinaxar
Acoperământul Maicii Domnului
În zilele împăratului Leon cel Înțelept (886-912), în Constantinopol, spre duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la întâia zi a lunii octombrie și de față stând mulțimea poporului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, și-au ridicat privirile și au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh și rugându-se pentru lume.
Ea strălucea de lumină ca soarele și acoperea poporul cu cinstitul ei omofor, fiind împreună cu oști cerești și cu mulțimea de sfinți, care în haine albe și în cucernicie stăteau împrejurul ei, dintre care doi erau mai aleși: Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Evanghelist Ioan.
Văzând aceasta, Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa și Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?” Iar el a zis: „O văd, sfinte părinte, și mă minunez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în sfântul locaș, cu cinstitul ei omofor, ce strălucește mai mult decât soarele”.
Apoi cei doi au auzit graiurile cele cu umilință ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos: „Împărate ceresc, primește pe tot omul care Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Și acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și proslăvește pe cei ce te proslăvesc pe Tine și împlinește rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta; și făgăduințele lor le primește și din toate nevoile și răutățile îi izbăvește”.
Între toți sfinții care s-au arătat în biserică împreună cu Prea-curata Fecioară, doi erau mai aleși: Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuți din femeie, și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus și care s-a rezemat pe pieptul Lui.
Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe unii ce au multă îndrăzneală către Hristos, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea stăruitoare.
Și a stat Preacurata Fecioară între acești sfinți precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron și Or; iar, prin rugăciunea ei, Amalec cel nevăzut a căzut cu toată stăpânirea și puterea sa cea întunecată.
Deci, să prăznuim și noi Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, aducându-ne aminte de acea prea-mărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfântul Andrei și de Epifanie.
Să prăznuim, mulțumind Acoperitoarei noastre pentru această preamare milostivire, arătată spre neamul creștinesc, și cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum și întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperământul ei, de vreme ce, fără sprijinul ei, nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putință a trăi, pentru că, greșind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Scriptura: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11).
De aceea, am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpână; că, de nu ar fi stat înainte Sfânta Fecioară, rugându-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum liberi?
Iar Prorocul Isaia ne sfătuiește: „Ascundeți-vă cât de puțin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20). Unde vom putea să ne ascundem de mânia Domnului? Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoșii, în afară de Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii.
Troparul, glasul 4:
Astăzi, poporul cel binecredincios, luminat prăznuim, umbriți fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu și căutând către Preacinstită Icoana ta, cu umilință grăim: acoperă-ne pe noi cu Cinstitul tău Acoperământ și ne scapă de tot răul, rugând pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Apostol Anania
Sfântul Apostol Anania, unul dintre cei șaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfântul Apostol Anania l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe ulița care se cheamă Dreaptă și acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit și Tarsianul, care se ruga.
Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, știind câte răutăți făcuse Saul sfinților în Ierusalim și cu ce gând anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toți cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicând: „Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta”.
Și îndată Anania, sculându-se după porunca Domnului, a mers la Saul și, punându-și mâinile pe el, i-a zis: „Saule, frate, Domnul Cel ce ți s-a arătat ție pe cale m-a trimis ca să vezi și să te umpli de Duhul Sfânt”. Și îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat.
După câteva zile, când iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui – că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus – atunci Anania, împreună cu ceilalți ucenici, luându-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coșniță.
Și, intrând singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci și celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăției. S-a dus din Damasc în Elevteropol și acolo, arătând noroadelor calea mântuirii și tămăduind pe cei bolnavi și neputincioși, pe mulți i-a adus la credința în Hristos.
În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli și nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creștinilor și l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpânirea sa: „De s-ar afla cineva numind pe Hristos și închinându-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădându-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri și cinste de la noi”.
Scrisoarea aceasta, ieșind cu rău vicleșug, l-a aflat pe Sfântul Anania în acea țară pe care străbătând-o, cu propovăduirea Evangheliei o lumină și tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dânsul, făcând prin mâinile lui multe minuni.
Nelegiuiții închinători la idoli l-au prins pe Sfântul Anania și l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfânt în multe feluri să jertfească idolilor.
Sfântul Anania însă nu s-a supus și le-a răspuns, zicând: „Nu mă voi închina mincinoșilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut și gură către gură am vorbit cu Dânsul, nu numai când era pe pământ ca un om, ci și după înălțarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi și m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înțelepciune și putere, l-a întors la cunoștința cea adevărată și pe noi toți ne-a izbăvit din diavoleștile mâini și ne-a adus la Părintele Său.
Deci, Acestuia mă închin și nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc”. Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stâlp, nemișcat întru mărturisirea lui Hristos.
Apoi, ridicându-și spre cer mâinile, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele și mă fă vrednic părții fericiților apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mântuit pe Saul prin adevărata lumină, mântuiește-mă din mâinile acestui necurat ce se împotrivește adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea și să nu mă vâneze în cursele înșelăciunii sale. Și să nu mă lipsești pe mine de împărăția cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău și păzesc poruncile Tale”.
Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pământ și să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul strigă: „Ascultă-l pe judecător și nu fi potrivnic poruncii lui: jertfește zeilor cărora li se închină toată lumea”. Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfântului: „Măcar acum cruță-ți sufletul, ascultă-mă pe mine și leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta”.
Atunci Anania a răspuns: „Ceea ce ți-am spus ție la început, aceea și acum îți grăiesc și nu încetez a-ți grăi: că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda și nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre și lemne, la care voi vă închinați și ca pe niște dumnezei le cinstiți”.
Judecătorul, văzându-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cârlige fier și cu lumânări aprinse să-i fie arse rănile. Și sfântul, răbdând, își ridică ochii spre cer și se rugă cu stăruință. După acele chinuri judecătorul a zis: „Până când vei petrece în nesupunere? Până când nu te miluiești singur pe tine și nu te închini zeilor?
Oare mai plăcut îți este să pătimești toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decât să fii întreg și sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus așa mult timp”.
A răspuns sfântul: „Fă ce vrei, vrăjmașule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui și începător al Sfântului Duh, Care a făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta și cu bărbăție să sufăr aceste chinuri.
Pentru ce îți faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntârziat ce ai de gând să faci”.
Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfântul Anania și, scoțându-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Și luându-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii și l-a ucis cu pietre cape Sfântul Ștefan, iar el, cu mare glas, zicea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”.
Și așa s-a sfârșit, împlinindu-și mucenicia, și s-a dus la cereștile lăcașuri. Iar poporul, văzând că murise, l-a lăsat neîngropat și s-a dus. Și s-a întâmplat atunci că pe acolo treceau niște oameni credincioși din Damasc. Și aceștia au luat sfântul trup al Apostolului lui Hristos și cu cinste l-au dus în Damasc și l-au îngropat la moșia lui.
Troparul, glas 3:
Apostole Sfinte Anania, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Sfântul Cuvios Roman Melodul
Sfântul Cuvios Roman Melodul a trăit pe la sfârșitul secolului al V-lea și prima jumătate a secolului al VI-lea. S-a născut în Cetatea Emesa din Siria. A slujit lui Dumnezeu ca paraclisier în Biserica din Berit (azi Beirut). În timpul domniei împăratului Anastasie (491-518) se afla la Biserica ‘Preasfânta Născătoare de Dumnezeu’ din Vlaherne – Constantinopol.
De aici a trecut ca diacon la Biserica ‘Sfânta Sofia’ cea veche. Bunul Dumnezeu îl binecuvântează pe Cuviosul Roman și astfel venind vremea cântării condacului, s-a urcat în amvon cântând primul condac alcătuit de el. Marcu din Efes spune că i s-a arătat Cuviosului Roman Melodul, în somn, Maica Domnului, care i-a încredințat un sul de hârtie.
După ce s-a trezit din somn, Cuviosul s-a dus în amvon și a cântat acest condac. Numărul condacelor alcătuite ulterior de Sfântul Roman trece de 1.000. Este unul dintre cei mai mari imnologi ai Bisericii creștine.
Troparul, glas 8:
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Roman, duhul tău.
Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani
Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani s-a născut într-un sat din ținutul Neamț în veacul al XV-lea și, de mic, dorind viața călugărească, a intrat în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici a primit tunderea în monahism și a deprins de la părinții bătrâni viața duhovnicească, postul și neîncetata rugăciune. După o vreme, Cuviosul Iosif a luat binecuvântare de la egumenul său și a plecat să se închine la Mormântul Domnului din Ierusalim.
S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câțiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peșteră, mai întâi singur, apoi cu câțiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viață de o înaltă trăire duhovnicească, și-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate monahală românească din Țara Sfântă.
Dar, năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița. Astfel sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.
După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălțat o mică biserică, al cărei hram era Buna-Vestire, construind și chilii împrejur. Pentru viața monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiților din Constantinopol, rânduială care presupunea rugăciune neîncetată în biserică și la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor și ascultarea.
Năvălind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece spre Sfântul Munte Athos. Pe drum, însă, li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care i-a întrebat: „Unde mergeți?”.
La această minunată vedere, ei au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”. Iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceți-vă, că și aici este grădina mea!”. În amintirea acestei minuni ei au așezat acolo o icoană cu chipul Maicii Domnului.
Mai târziu Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică al celor ce se rugau pururea în biserică, pentru că monahii se rugau aici ziua și noaptea, cu lacrimi, și mulți credincioși se vindecau de boli, prin rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului Iosif. Deci, bine viețuind până la adânci bătrâneți și făcător de minuni arătându-se, a răposat cu pace.
Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani
Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul veacului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peșteră din Muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, vreme de 60 de ani. Vara și iarna stătea pe munte lipsit de îmbrăcămintea trebuincioasă, în rugăciune curată, biruind cu puterea lui Hristos neputințele firii și ispitele diavolului.
Pe acest Cuvios l-a cunoscut și Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea Cuviosului la Domnul, i-a sărutat și sfintele moaște, așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a ridicat un paraclis în cinstea lui.
Pentru sfințenia vieții lor, Cuvioșii Iosif și Chiriac au fost canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2008, fiind cinstiți în ziua de 1 octombrie.
Troparul, glas 1
Povățuitori sihaștrilor, ocrotitori ai celor din nevoi și celor mâhniți mângâietori, Sfinților Cuvioși Iosif și Chiriac cei ce ați dobândit rugăciunea cea de foc și vase alese a Sfântului Duh v-ați făcut, rugați-vă lui Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă!
Mineiul mai menționează la această dată pomenirea:
- Sf. Mc. Mihail de la Mănăstirea Zovi și acelor 35 de mărturisitori din Sevastopol
- Sf. Mc. Domain
- Cuviosului Ioan Cucuzel de la Marea Lavră
- Cuviosului Grigorie Domesticul de la Marea Lavră