Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului

Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza din Dalmația, într-o familie de creștini vlahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de tată, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte.

Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ohrida. După cinci ani merge la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif.

La Pantocrator, cuviosul schimonah Iosif s-a nevoit mulți ani împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni. Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, înfrânarea, postul, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia.

Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă.

Pentru sfințenia vieții sale, avea încă și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții mănăstirii au chemat în obște pe Cuviosul Iosif și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor. Și era atât de iscusit povățuitor de suflete, încât ajunsese vestit până la patriarhul de la Constantinopol.

Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea „Sfântul Ștefan” din Adrianopol, pe care a condus-o cu multă înțelepciune șase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni. După ce formează numeroși fii duhovnicești, se retrage la liniște în preajma Mănăstirii Vatoped.

Dar, răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață. În anul 1650 este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei.

Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind către Hristos Biserica Banatului, vreme de trei ani. El era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune. A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei.

De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul care cuprinsese partea de apus a Timișoarei; că, ieșind din biserică și rugându-se cu lacrimi, având și Sfintele Taine în mâinile sale, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul. În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou s-a retras la Mănăstirea Partoș.

Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 și-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar Glasul 8

Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte, în cetele sfinților te-a sălășluit, Sfinte Părinte Iosif. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșeli nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.

Sfântul Mare Mucenic Nichita

Numit și „Gotul“, sau „Romanul“, s-a născut și a crescut în Dacia, la nordul Dunării, țară pe care atunci, în veacul al IV-lea, o stăpâneau goții. Sfântul Nichita era urmașul unor creștini luați robi din Imperiul roman de către goți. El a fost botezat de Fericitul Teofil, episcopul Goției, care a participat la întâiul Sinod din Niceea, din anul 325, întărind dogmele sfintei credințe ortodoxe.

Pe vremea sa, poporul goților era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goției (Daciei) și era un rege barbar și păgân, purtând o ură de moarte creștinilor, și Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul țării, fiind creștin credincios. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370 Atanaric a pornit o prigoană împotriva creștinilor.

El a pus un idol într-o căruță și trecea cu el prin cetăți și prin sate, poruncind oamenilor să se închine la idol. Iar păgânii ardeau bisericile creștinilor și-i urmăreau dacă se adunau la rugăciune, ca să-i prindă și să-i silească spre credința păgână. În vremea aceea a pătimit și Sfântul Sava de la Buzău, cu alți credincioși.

Iar Sfântul Nichita, care luptase mai înainte cu multă vitejie în oaste, ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creștini, ascunzând pe unii, hrănind pe alții, îmbărbătând pe toți. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege, pentru că, aflând Atanaric de faptele creștinești ale Sfântului, porunci să fie prins și pus la chinuri.

Și, nevrând el a se lepăda de Hristos, nici a urma păgânătatea barbarilor, a fost ars de viu și așa, prin foc, s-a săvârșit. Iar trupul lui a fost luat de un cunoscut al său, pe nume Marian, și mutat în Cilicia, fiind înmormântat, cu mare cinste, în cetatea Mopsuestia. Pomenirea lui se săvârșește în fiecare an la 15 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar Glasul 1

Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu Puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, înțelepte; și biruind-o, Sfinte Mucenice Nichita, ai luat daruri vrednice de biruință. Slavă lui Hristos, Cel Ce te-a întărit; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.

Sfântul Ierarh Visarion al Larisei

S-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinți dreptcredincioși, Sotirie și Maria, care i-au dat o bună creștere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos. La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povața arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reședința la Trikala), care l-a dat la învățătură și l-a primit ca ucenic.

A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499). Ca monah, tânărul Visarion viețuia în deplină smerenie, ascultare și neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri și postiri. La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon și, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului.

Însă poporul acelei cetăți, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetății au mers cu îndrăzneală și, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor.

Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credință și arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetății Stagon (astăzi Kalambaka).

Și, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări și prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat.

Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veșnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea și cu cererea episcopilor, și a clericilor acelei eparhii, precum și a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545).

Cât a cârmuit această eparhie, a săvârșit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiți și ajutora cu daruri pe cei săraci și lipsiți. Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriților, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia și Epir și să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos și Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.

Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Față a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.

În acest chip, bine și cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-și turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălțării Sfintei Cruci.

Moaștele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaștele Sfântului au fost aduse de două ori în Țara Românească, potolind ciuma. De aceea, românii au arătat mare evlavie față de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoștință mai multe biserici în București și în țară.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Glasul 8

Întru răbdarea ta, ți-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind și pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.