Apostolul

Ap. Galateni 1, 1-3; 20-24; 2, 1-5

Galateni 1, 1-3

Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morți. Și toți frații care sunt împreună cu mine - Bisericilor Galatiei: Har vouă și pace de la Dumnezeu-Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos,

Galateni 1, 20-24

Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint. După aceea am venit în ținuturile Siriei și ale Ciliciei. Și după față eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea. Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevestește credința pe care altădată o nimicea; Și slăveau pe Dumnezeu în mine.

Galateni 2, 1-5

Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăși la Ierusalim cu Barnaba, luând cu mine și pe Tit. M-am suit, potrivit unei descoperiri, și le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Dar nici Tit, care era cu mine și care era elin, n-a fost silit să se taie împrejur, Din cauza fraților mincinoși, care veniseră, furișându-se, să iscodească libertatea noastră, pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească, Cărora nici măcar un ceas nu ne-am plecat cu supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână neclintit la voi.

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 5, 1-20

Și a venit de cealaltă parte a mării în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, Care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, Pentru că de multe ori fiind legat în obezi și lanțuri, el rupea lanțurile, și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; Și neîncetat noaptea și ziua era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși duh necurat din omul acesta. Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți. Și Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt, în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au povestit cum a fost cu demonizatul și despre porci. Și ei au început să-L roage să se ducă din hotarele lor. Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte ți-a făcut ție Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.

Sinaxar

Sfântul Sfințit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Datorită vieții sale creștine autentice și pentru smerenia și iubirea aproapelui de care dădea dovadă, a primit hirotonia în treapta de preot, apoi, după mutarea la Domnul a Episcopului Chiril, a fost ridicat în treapta de Episcop al Nicomidiei (Asia Mică).

Nicomidia a fost întemeiată în anul 264 î.Hr. de către regele Nicomede I al Bitiniei. Poziția ei era în extremitatea estică a Mării Marmara, într-un golf ce pătrunde adânc în uscatul Anatoliei spre răsărit și oarecum paralel cu țărmurile sudice ale Mării Negre. Astăzi, pe locul ei se află orașul turc Ismit, la 100 km de Istanbul, vechiul Constantinopol.

În timpul Împăratului Dioclețian (284-305), orașul Nicomidia devine reședința acestuia și pentru timpul domniei sale, capitala Imperiului Roman.

Împăratul Dioclețian sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a hoardelor barbare, inițiază o reformă constituțională originală, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului care erau grupați într-un colegiu format din: doi Auguști – Dioclețian (care avea în subordine partea orientală Imperiului Roman și avea întâietate în ce privește conducere întregului Imperiu) și Maximian (împărat asociat de Dioclețian și care avea în subordine partea occidentală a Imperiului), lor li se subordonau doi Cezari – Galeriu (în subordinea lui Dioclețian, pentru partea orientală) și Constanțiu I (în subordinea lui Maximian).

Sub presiunea Cezarului Galeriu, Dioclețian declanșează în 23 februarie 303 o puternică persecuție supra creștinilor din Nicomedia, capitala sa. Primul act a fost distrugerea Bisericii Episcopale din Nicomidia, urmată de întemnițarea Episcopului Antim.

Fiind nemulțumit de aceste măsuri, Galeriu provoacă prin oamenii săi, în două rânduri, incendierea Palatului imperial din Nicomidia, în absența împăratului Dioclețian, punându-le ca și Nero odinioară pe seama creștinilor. În urma acestor fapte, Dioclețian hotărăște uciderea creștinilor începând cu cei care lucrau la Palatul imperial.

Scriitorul creștin Lactanțiu afirma: „Oficialii imperiali creștini, precum și toți oamenii de nădejde ai Palatului au preferat să fie omorâți decât să se lepede de credință”. Această persecuție a durat în Nicomidia din anul 303 până în anul 305 și a dus la moartea prin martiriu a circa 20.000 de creștini.

Deși întemnițat, Episcopul Antim a reușit să păstreze legătura cu mulți dintre cei care erau supuși persecuției lui Dioclețian în Nicomidia, trimițându-le scrisori de încurajare și întărire prin diaconul său Teofil. Într-un din misiunile sale, diaconul Teofil a fost prins și asupra sa s-a găsit o astfel de scrisoare trimisă de Episcopul Antim.

Diaconul Teofil a fost martirizat, apoi Episcopul Antim este adus înaintea judecății Augustului Maximian, care se afla atunci în Nicomidia.

A fost supus mai multor suplicii pentru a se lepăda de credința creștină. Văzând că, din contră, el mărturisește și cu mai multă putere credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Maximian a poruncit să fie decapitat. Creștinii au ridicat noaptea, în taină, trupul Sfântului Ierarh Antim și l-au înmormântat cu mare cinste.

Tropar – Glasul 4

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge Sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina

S-a nevoit în pustiul Iudeii împreună cu Sfântul Eftimie cel Mare. Datorită mulțimii de ucenici care i-au urmat în pustiul Iudeii, Sfântul Eftimie cel Mare împreună cu Sfântul Teoctist au întemeiat o lavră al cărei egumen a rămas Cuviosul Teoctist, iar Sfântul Eftimie s-a retras în pustnicie.

În anul 467, Sfântul Cuvios Teoctist s-a mutat la viața veșnică. La înmormântarea sa a participat și Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Tropar – Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teoctist, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie

Sfântul Cuvios Neofit

În munții din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulți sihaștri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului lăcaș de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Țării Românești, cât și după aceea.

Printre cei mai cunoscuți pustnici ai locului au fost cei șase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaștem cu numele pe Cuvioșii Daniil, duhovnicul, și Misail, ucenicul său, care s-au așezat la poalele Muntelui Cozia și au întemeiat Schitul Turnu, precum și pe Cuvioșii Neofit și Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânișoara.

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinți creștini ortodocși, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie sfântă. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia și, după mai mulți ani de ascultare smerită în obște, dorind viață desăvârșită, a primit binecuvântarea starețului său să meargă în pustnicie.

Astfel, și-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul și acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli și în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească. Toată săptămâna postea și se ruga în peșteră, iar din când în când, în Duminici și sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtășea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Hristos.

Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor și iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieții pustnicești și a ajuns pe înalte trepte de sfințenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor și al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani trăiți în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie și golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, și-a dat sufletul în mâinile Domnului în peșteră, neștiut de nimeni.

Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului și l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis și l­a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peșteră. Tot în acea noapte Cuviosul s-a arătat și starețului, îndemnându-l să așeze la locul său de nevoință sfântul său trup.

A doua zi de dimineață, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului și, împreună cu un alt monah, le-a dus în peștera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!”. Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate.

Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-și păcatul. Părinții, împreună cu starețul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos și acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni și tămăduitor.

Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulți credincioși își îndreptau pașii spre peștera lui, unde se închinau și primeau mângâiere sufletească și vindecare de boli.

Moaștele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânișoara, unde mulțime de binecredincioși creștini primesc ajutor, fiind izbăviți de patimi sufletești, de necazuri și de boli, iar peștera unde s-a nevoit Cuviosul este și astăzi loc de pelerinaj.

Sfântul Cuvios Meletie

A trăit în sihăstria Stânișoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a și intrat ca viețuitor din fragedă vârstă.

Aici s-a nevoit în post și rugăciune până în ziua în care, la rugămințile lui, starețul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinții sihaștri și să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul și-a săpat o peșteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia și pustnicul Neofit.

Acolo a rămas fericitul, a primit Marea Schimă și s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și păzindu-și mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri și lupte împotriva duhurilor necurate. Șase zile se nevoia în chilia pe care și-o săpase în peșteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, și primea Sfânta Împărtășanie.

Zilnic își aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult, și, în același timp, să se roage și mai mult. La bătrânețe, însă, nemaiputând coborî din peșteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu și, prin grija Maicii Domnului, a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peșterii sale, care curge și astăzi, fiind numit Izvorul lui Meletie.

Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor și al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfințenia sa. După îndelungate nevoințe, ajungând la adânci bătrâneți, și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaște, care au odihnit vreme îndelungată în peșteră, au fost mai târziu împărțite de credincioși, iar peștera este loc de închinare până astăzi.

Viața și nevoințele Cuvioșilor Neofit și Meletie îi arată a fi preamăriți de Duhul Sfânt și moștenitori ai Împărăției Cerurilor, ca purtători de daruri duhovnicești și rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

Tropar

De Dumnezeu iubitorilor Părinți, suindu-vă în munții faptelor bune, locașuri Preasfântului Duh v-ați arătat, iar acum ca făclia în sfeșnic luminați în lume, Cuvioșilor Neofit și Meletie; rugați-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!