Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Varlaam s-a născut în jurul anului 1590 într-o familie de răzeși din ținutul Neamțului. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat limbile slavonă și greacă.

Pe acest loc, vornicul Nestor Ureche și soția sa, Mitrofana, au ctitorit în anul 1602 Mănăstirea Secu, în care era și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam.

Fiind bun povățuitor, după o vreme a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărților, traducând Scara Sfântului Ioan Scărarul, în anul 1618. Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al binecredinciosului domnitor martir Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), apoi egumen la Dragomirna, arhimandritul Varlaam a fost trimis la Kiev și Moscova, în anul 1628, în vederea cumpărării de icoane pentru Mănăstirile Dragomirna și Bârnova și pentru biserica ctitorită de domnitor în Iași.

Când s-a întors în țară, a primit trista veste a morții marelui mitropolit Anastasie Crimca (†19 ianuarie 1629) și pe cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi, fapt pentru care s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei lui Alexandru Iliaș (1620-1621; 1631-1633), prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei, după trecerea la cele veșnice a mitropolitului Anastasie al II-lea (1629-1632).

Noul mitropolit împletea învățătura cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi sale, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domn Vasile Lupu (1634-1653). Sprijinit și de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului († 1647), mitropolitul Varlaam a înființat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a așezat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.

Înțelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iași, din anul 1642, care a îndreptat și aprobat Mărturisirea de credință alcătuită, în anul 1638, de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, mărturisire care punea la îndemâna clerului și a credincioșilor ortodocși o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe.

Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era prețuit atât în țară, cât și în afara ei. Astfel, pentru evlavia și înțelepciunea sa, el s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidați propuși pentru ocuparea tronului de patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Ca un păstor bun și harnic, Mitropolitul a tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe, și anume: Cazania, Cele șapte Taine, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643), a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Ea s-a răspândit în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credință pe românii care locuiau de o parte și de alta a Munților Carpați.

În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori și binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă și înțelepciune.

Tot aici, la 13 iunie 1641, evlaviosul Mitropolit a așezat moaștele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoștință pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea patriarhului ecumenic Partenie I (1639-1644).

Pentru a întări credința ortodoxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iași, în anul 1640, prima școală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.

Noul așezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă și română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, având la început și profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin.

Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii. El a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa întru apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul Sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

Moaștele sale se găsesc acum așezate în raclă, în biserica Mănăstirii Secu.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 1

Vrednic slujitor al lui Hristos și înțelept apărător al dreptei credințe, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva și credincios luminător al neamului românesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roagă pe Hristos-Dumnezeu să ocrotească și să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Arhiepiscopul Romanului

Sfântul Ierarh Ioan s-a născut în Țara de Jos a Moldovei, în ținutul Vrancei, din neam de răzeși, din binecredincioșii părinți Gheorghe și Anastasia. Din tinerețe a dorit viața călugărească și a plecat la Mănăstirea Râșca, unde a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

Apoi a ajuns viețuitor al Mănăstirii Secu. Ioan, care viețuise la Râșca aproximativ 18 ani, nu a uitat însă niciodată în viață mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii și urmașii numindu-l „Ioan de la Râșca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nichifor și Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului Sihăstria, și apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.

În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înființează în Cetatea Neamțului o mică mănăstire, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cetate se adăposteau, în vremuri de restriște, familia domnitorului și alte familii boierești din Moldova.

Aici era adăpostit și tezaurul țării. De aceea, Mitropolitul Varlaam a așezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe Ioan numit „de la Râșca”, adus de la Mănăstirea Secu, călugăr smerit, mare rugător și postitor.

Ioan a fost egumen la mănăstirea din Cetatea Neamțului până în anul 1665. El a botezat-o, în anul 1650, pe fiica lui Joldea, armașul cetății, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, și tot el i-a fost duhovnic și îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viața monahală.

În toți acești ani, el a povățuit cu blândețe pe străjerii cetății, săvârșind și pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul cetății, renovat de Vasile Lupu, fie în bisericuța metocului din satul străjerilor, ctitorită de același milostiv domnitor, și care avea ocrotitor tot pe Sfântul Ierarh Nicolae.

În cele din urmă zile ale Sfântului Mitropolit Varlaam, egumenul Ioan ,,din Cetate” se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorințe și povețe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a așezat în mormântul de lângă zidul bisericii.

În anul 1666, mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a așezat egumen la Mănăstirea Secu, dar în anul 1667, Ioan este ales, hirotonit și înscăunat episcop al Hușilor, Episcopie ce purta grijă de credincioșii din Țara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de șapte ani, în vremuri grele, când turcii și tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit și cinstit de ceilalți ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea vreme episcop la Roman, iar după câțiva ani, mitropolit al Moldovei.

Din anul 1674 și până la fericita sa mutare la Domnul în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de ,,arhiepiscop” sau chiar de ,,mitropolit” al Țării de Jos.

Și aici, marele ierarh Ioan a dus o viață pilduitoare.

Un Pateric al Sfinților din Moldova, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Preasfințitul arhiepiscop Ioan a îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele și sfintele sale nevoințe. El mai întâi din tânără vârstă a îmbrățișat orânduiala monahicească și petrecând viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-a rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăși întru neîncetate nevoinți și întru înalte bunătăți strălucind minunat! Și petrecând cu smerenie adâncă, s-a mutat la veșnica odihnă”.

Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puțina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ținutul natal al Vrancei. La săvârșirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moțoc din Odobești.

Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzărești. Episcopul Ioan a găsit de cuviință ca la această mănăstire să așeze pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamțului, împreună cu alte câteva călugărițe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea și liniștea călugărițelor, ajutându-le, totodată, cu cele necesare traiului.

Adânc mișcat de viața curată și alesele nevoințe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa Viața și petrecerea sfinților, îl numește ,,arhiepiscopul cel sfânt și minunat”.

În anul 1685, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalți ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire și l-a așezat în mormântul de lângă biserica cea mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă și astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.

Cuvioasa Teodora, după ce și-a condus duhovnicul pe drumul spre veșnicie, s-a retras în singurătate în Munții Sihlei, urmând pilda vieții duhovnicescului său părinte.

Luând în considerare viața de sfințenie și cinstirea de care s-a bucurat încă din viață ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 4

Ucenic preaales al Sfinților Mitropoliți Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, prin rânduiala lui Dumnezeu ai fost, Ierarh Sfânt și minunat, Episcop al Hușilor și Arhiepiscop al Romanului. Păzind dreapta credință, ai păstorit turma lui Hristos și, în sfințenie viețuind, ai binecuvântat sfintele mănăstiri Râșca și Secu. Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Sf. Ier. Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului

Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Alexandru s-a născut în anul 239 în Calabria, din părinți creștini, Gheorghe și Vriena. De tânăr a viețuit în pustnicie, nevoindu-se în rugăciuni și posturi, suferind multe de la păgâni în acele vremuri de prigoană. După o vreme a mers în Grecia, împreună cu doi ucenici, Vitalie și Nichifor, iar de acolo la Bizanț, unde păstorea Sfântul Mitrofan (306-325).

Acesta, neputând îndeplini slujirea sa din pricina bătrâneții, l-a hirotonit pe Alexandru horepiscop în anul 314, spre a-l ajuta în îndeplinirea sarcinilor arhierești. Când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod Ecumenic, în anul 325, din porunca Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), arhiepiscopul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneții și a slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe.

El, șezând în sobor în locul arhiepiscopului său, s-a luptat mult prin cuvânt pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După încheierea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i: ,,După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Mitrofan, care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul arhieresc după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: ,,Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul arhieresc Alexandru, împreună-slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de harul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus, ca al doilea ierarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și aducea la dreapta credință pe eretici și pe păgâni, pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii păgâni.

Unii dintre acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, ziceau ei, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare înaintea poporului. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt, a încuviințat aceasta.

Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștin, Sfântul Alexandru i-a rugat să aleagă pe unul dintre ei mai înțelept și bun cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte. Și ei au ales pe unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au pregătit să asculte cu luare aminte.

Începând Sfântul Alexandru, a zis către filosof: ,,În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!” Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii dintre ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos.

Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștină arătându-i-se a fi dreaptă nu prin cuvinte meșteșugite, ci prin putere dumnezeiască, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor credincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, era slăvit de toți.

Trecând câțiva ani de la întâiul Sinod Ecumenic și fiind chemat la Constantinopol ereticul Arie, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede așa cum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea.

Iar el, având în sân o hârtie unde era scrisă credința eretică, își lovea cu dreapta pieptul, zicând: ,,Așa cred”, ca și cum se învoia cu credința cea întărită în Niceea, dar în gând zicea: ,,Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind vicleșugul aceluia, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite.

De aceea, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească. Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru însă se îndoia a-l primi, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru, a stăruit la rugăciune înaintea sfântului altar și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine.

Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea, cu multă mândrie, de la palatul împărătesc la biserică, înconjurat de boierii care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați.

Apropiindu-se de locul ce se numea ,,Forul lui Constantin”, a căzut frică asupra lui din mustrarea conștiinței și, de frică, i-a venit nevoia cea trupească; deci, a aflat o latrină publică, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, ieșind din el măruntaiele. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar.

Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este răzbunător asupra hulitorilor. Preasfințitul arhiepiscop Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa.

Apoi, bine cârmuind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, credincioșii au înconjurat patul păstorului lor și-l întrebau: ,,Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”.

Iar el, arătând spre cei doi clerici care stăteau aproape, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: ,,De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!” Acestea zicând, marele arhiereu Alexandru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în anul 337, având de la nașterea sa 98 de ani.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului

Deși nu mai știm azi pe care din sfinții patriarhi de Constantinopol cu numele de Ioan prăznuim în această zi, se pare că este vorba de Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a păstorit între anii 1064 și 1075, când a murit, în vârstă de 65 de ani.

Originar din Trebizonda (Trapezunt), și-a făcut studiile la Constantinopol, unde a fost prieten cu Mihail Psellos, dar fără să împărtășească pasiunea acestuia pentru filosofia neoplatonică, cea care l-a și condus la erezie.

Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de Drept a Universității Imperiale, pe care Psellos se străduia să o ridice la înălțimea de altădată.

Dar, în urma unor intrigi de la curte, Ioan a fost nevoit să părăsească capitala și, după ce a luat haina monahală, a trăit zece ani într-o mănăstire din Muntele Olimp al Bitiniei.

La moartea Patriarhului Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de împăratul Constantin Doukas (Duca) și sfințit patriarh, împotriva reținerilor sale.

În acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce în ce mai amenințătoare, Patriarhul Ioan, om al păcii și al împăcării, s-a străduit să refacă legăturile cu Biserica Armeană.

A trăit toată viața într-o mare sărăcie și într-o desăvârșită curăție. Dădea milostenie tot ce avea, făcea distribuții publice de cele necesare vieții și ajută la întreținerea și refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

Sf. Ier. Pavel cel Nou, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea, zis cel Tânăr, era originar din Cipru.

El a fost mai întâi citeț, și, strălucind cu cuvintele și faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea dea două Duminică a Postului Mare din anul 780, după o lungă perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor ereziei iconoclaste.

Sub presiunea împăratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor. Dar împăratul a murit la puțină vreme, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța.

Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, bătrân și bolnav, se vedea neputincios a-i face față, așa încât a preferat să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mănăstirea lui Flor, fără să o prevină însă pe împărăteasa regentă, Sfânta Irina (7 august ).

De cum au aflat, împărăteasa și fiul ei, Constant al VI-lea, s-au dus la sfântul episcop și l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns: „Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale”.

Plini de întristare și de amărăciune, suveranii au trimis o ambasadă de patricieni și membri ai Senatului, ca să încerce să-l convingă să revină. Dar el le-a răspuns cu hotărâre: „Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”.

Și cum ei îl întrebau de ce a acceptat să semneze cu împăratul eretic, Pavel le-a răspuns: „Tocmai din această cauză plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugându-L pe Dumnezeu să mă pedepsească, pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”.

A adormit cu pace două sau trei luni după aceasta (784), aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl admirau pentru virtutea și credința sa.

Iar datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, împărăteasa și patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (25 februarie), au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

Troparul Sfinților Ierarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului, glasul 4

Dumnezeul părinților noștri Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.