Sf. Cuv. Dometie cel Milostiv de la Râmeț

Arhimandritul Dometie Manolache (15 octombrie 1924 – 6 iulie 1975) a fost un mare părinte duhovnicesc român al secolului XX, duhovnic la Mănăstirea Râmeț și preot misionar jertfitor în satele mocanilor din Munții Apuseni. A fost, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, „un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate”.

S-a născut în satul Mărculești, comuna Bălănești, județul Buzău, pe 15 octombrie 1924. La botez a primit numele Stelian. Părinții săi, Ioan și Filofteia, au avut doisprezece copii, Stelian fiind cel de-al patrulea. Ei erau oameni credincioși, apropiați de Biserică. Și-au crescut copiii cu responsabilitate, învățându-i de mici dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Toată familia părintelui Dometie era aplecată spre viața duhovnicească. Astfel, fratele cel mare, Gheorghe, a ajuns cântăreț bisericesc; fratele cel mic, Mihai, a devenit preot la Sibiu; Eugenia, sora părintelui, a îmbrățișat viața monahală la Mănăstirea Râmeț, primind numele Eudoxia; după trecerea la cele veșnice a tatălui, mama părintelui intră și ea în mănăstire, primind numele Filotimia.

Astfel că, Stelian a fost atras de mic de școală și de Biserică. În anul 1937, a absolvit cele șapte clase ale școlii din comuna Târlele Filiului, din județul Brăila. Plin de râvnă pentru Biserica lui Hristos, a urmat Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Între anii 1945-1949 a urmat Teologia, fiind declarat licențiat în teologie, cu calificativul Excepțional, sub coordonarea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, având ca temă de licență „Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă. Studiu istorico-exegetico-dogmatic”.

Vocația deosebită pentru viața monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeași zi și lună în care avea să treacă la cele veșnice, să se închinovieze la Mănăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mănăstirea Hodoș-Bodrog și este hirotesit duhovnic în catedrala episcopală din Arad de către episcopul Andrei Magieru. Pe data de 14 septembrie primește haina monahală la Mănăstirea Prislop, în același timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept naș de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Deși avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictețe cele trei voturi monahale, aplicându-le în duh de smerenie și jertfă totală.

A fost stareț și preot misionar timp de zece ani în câteva sate și mănăstiri din Ardeal: Prislop și Afteea-Hațeg, Piatra Fântânelor-Năsăud, Dragomirești-Maramureș și Ciolanu-Buzău. În anul 1959 s-a stabilit ca duhovnic la Mănăstirea Râmeț și preot misionar în satele mocanilor din Munții Apuseni. A revigorat viața monahală și duhovnicească, slujind cu multă râvnă, dar s-a ocupat și de partea administrativă cu multă responsabilitate. A restaurat biserica mănăstirii, a ridicat din temelie două case bisericești, ateliere supraetajate pentru secția de covoare, o trapeză cu bucătărie, un arhondaric cu șapte camere, a introdus lumina electrică și apa potabilă în încăperile mănăstirii. În anul 1969 a înființat, alături de sora sa, monahia Eudoxia Manolache, muzeul mănăstirii și a construit din temelie, lângă mănăstire, o școală pentru copiii satului Râmeț, toate acestea în paralel cu intensificarea misiunii pastorale în satele și cătunele din jurul mănăstirii.

După 26 de ani de totală dăruire și slujire a monahismului și Bisericii, arhimandritul Dometie s-a mutat la odihna cea de veci, în vara anului 1975, la scurt timp după ce finalizase studiile doctorale cu nota 10 la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, specializarea Teologie Sistematică.

Acest călugăr neobosit, duhovnic și povățuitor, a trăit o aleasă viață duhovnicească dusă până la jertfă. Datorită smereniei sale și a dragostei față de aproapele, părintele Dometie Manolache a fost înzestrat de Dumnezeu cu mari daruri duhovnicești. Prin viața sa, s-a făcut tuturor pildă de urmat. I-a întors pe mulți la credință, astfel că, după adormirea sa în Domnul, oamenii din zonă l-au numit „apostolul moților”. A fost, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, „un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate”.

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare

S-a stabilit încă din tinerețe în deșertul Scetei (Egipt), sub as­cultarea sihastrului Hor. S-a retras apoi, peste Nil, la o sihăs­trie din muntele Sfântului Antonie cel Mare. Cuviosul împletea rugăciunea cu munca, primind vizita multor pustnici din jur, fiind învrednicit și cu darul facerii de minuni.

Odată, un om a plecat cu fiul său spre sihăs­tria Cuviosului Sisoe, dar pe drum copilul s-a îmbolnăvit și a murit. Însă tatăl nu s-a întors, ci și-a continuat drumul. Ajungând la cuvios, în lipsa acestuia, l-a așezat pe fiul lui cu fața în jos, ca și cum ar fi stat la rugăciune.

Cuviosul Sisoe l-a binecuvântat pe tată, care a ieșit afară, apoi și pe copil, spunându-i să se ri­dice și să se ducă la tatăl lui. În acel moment copilul a înviat.

Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea Iubitorului de oameni ca, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.

Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că, în pocăință, să ne ajungă sfârșitul”.

Cu­viosul și-a dat seama de minunea ce s-a săvârșit prin el și întristându-se, deoarece nu voia să fie făcător de minuni, le-a cerut să nu spună nimic despre ce se întâmplase.

Sfân­tul Cuvios Sisoe cel Mare a trecut cu pace la Domnul în anul 429.

Și, când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și, trecând puțin, iarăși, a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și, iarăși, s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceața Apostolilor a venit”. Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia, pe mine, și mă rog lor, să mă lase pe mine, puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăință”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine, să fi atins, măcar începutul pocăinței”.

Și toți frații îl știau pe el, că este desăvârșit. Și, iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și, zicând acestea, Cuviosul, îndată, și-a dat duhul sau la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă.

Tropar, glasul 1:

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Sisoe; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfânta Muceniță Lucia

A fost prinsă de locțiitorul guvernatorului Provinciei Campania (Italia), Rix, care a obligat-o să jertfească zeilor. Lucia a refuzat cu desăvârșire acest lucru și a mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos cu atât curaj încât Rix a primit și el învățătura creștină și sfântul botez.

De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.

După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi.

La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos.

Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.

După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix.

Această sfântă Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, mucenița din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.

Sf. Mc. Marius, soția sa, Marta, fiii lor, Audifaciu și Avacum, și cei împreună cu ei

Acești sfinți mucenici se trăgeau din părțile Răsăritului, fiind de neam persan, ca și cei trei magi Gașpar, Baltazar și Melchior, care, călăuziți de o neobișnuită stea, s-au închinat în Betleem, cu daruri de aur, smirnă și tămâie, Dumnezeiescului Prunc Iisus născut din pururea Fecioara Maria.

Persia, cunoscută și ca vestitul Imperiu Persan, s-a format în zona dintre fluviile Tigru și Eufrat, acolo unde Dumnezeu a sădit grădina Edenului, adică Raiul pământesc. Se cuvenea deci ca și acest străvechi și binecuvântat pământ să aducă Preasfintei Treimi bogată pârgă a firii omenești celei răscumpărate prin Sângele Mielului – Adam cel Nou, pe sfinții mucenici și mărturisitori din rândurile ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor și creștinilor nevoitori în lume.

Sinaxarul Bisericii Ortodoxe amintește mulți sfinți, îndeosebi mucenici, care au fost de neam persan și care au pătimit pentru Hristos între secolele al III-lea și al IX-lea.

Sfinții Mucenici Marius, Marta, Audifaciu și Avacum sunt printre cei mai vechi mucenici din Persia, dar care au pătimit în afara ei, fiind amintiți în Martirologiul roman, astfel: „Pe Via Cornelia, în cea de-a treisprezecea milă înainte de Roma, în cimitirul de lângă Nympaheum, Sfinții Marius, Marta, Audifaciu și Abacom, martiri”.

Sfântul Marius și viitoarea sa soție, Marta, s-au născut în Persia, la începutul veacului al III-lea, din familii nobile și bogate. Primind Taina Sfântului Botez și crescând în viața duhovnicească, au ajuns la vârsta potrivită căsătoriei și, prin mila Domnului, s-au unit cu sfânta însoțire a Nunții.

Au fost binecuvântați de Mântuitorul Hristos cu doi prunci de parte bărbătească, pe care i-au botezat Audifaciu și Avacum și i-au crescut creștinește, încât cei doi copii erau foarte credincioși, deosebit de evlavioși și de ascultători de părinți, iubitori de Dumnezeu și de semeni, de sfintele slujbe și de cuvântul Scripturilor dumnezeiești.

Erau vremuri în care Sfintele Vase ale Bisericii erau de lut, dar inimile creștinilor erau de aur, iar credincioșii se împărtășeau la fiecare Sfântă Liturghie. Le fusese hărăzit să trăiască în acele vremuri în care mulți creștini își jertfeau viața pentru Hristos, neprimind să jertfească idolilor, ca să trăiască aici, pe pământ, câțiva ani mai mult. Era vreme de seceriș, vremea în care sângele martirilor curgea din destul și devenea „sămânță a creștinilor”.

Această sfântă și tânără familie îi iubea pe mucenici și cinstea cu multă dragoste și evlavie sfintele lor moaște. Anume această dragoste și această evlavie i-au însuflețit și i-au îndemnat să părăsească patria cea pământească – locul Raiului pierdut – și să pornească în căutarea Împărăției cerurilor – Raiul cel înălțat la ceruri.

Au venit din Persia la Roma, în capitala Imperiului Roman, pentru a cinsti mormintele Sfinților slăviților Apostoli Petru și Pavel și ale altor mucenici creștini, după cum învățaseră această evlavioasă și binecuvântată predanie și acest sfințit obicei de la Sfinții Apostoli și de la ucenicii lor, Sfinții Părinți Apostolici.

Plini de râvnă și evlavie, iubitorii de mucenici au sosit la Roma într-un scurt răstimp lipsit de prigoane împotriva creștinilor și, asemeni Sfinților Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe muntele Tabor, plini de harul dumnezeiesc, prin sărutarea sfintelor moaște ale Apostolilor și ale Mucenicilor, au rostit „Doamne, bine este nouă să fim aici!” și au hotărât să rămână în Roma, în preajma Locurilor Sfinte ale străvechii cetăți împărătești. Curând, însă, comunitatea creștină a Romei, căreia i se adăugaseră și cei patru creștini din Persia, a trecut printr-o nouă prigoană.

Sfântul Marius împreună cu soția sa și cei doi fii au purtat grijă de Sfântul Cvirin, care se afla rănit în temniță, apoi l-au ajutat pe evlaviosul preot Ioan să îngroape trupurile sfințite a 260 de creștini și ale Sfântului Vlast tribunul, care fuseseră uciși prin săgetare și ardere. Ei au scos din foc trupurile lor, le-au înfășurat cu pânze curate și le-au înmormântat în catacomba Cucumer, de lângă drumul numit Via Salaria.

Apoi, deși erau căutați de ostași, au mers noaptea și au găsit trupul Sfântului Cvirin, ucis și aruncat în fluviu, pe care l-au îngropat cu cinste în catacomba lui Ponțian. Vreme de mai multe luni, Sfântul Marius și familia sa au stat ascunși, pentru a nu fi prinși de păgâni.

În acea vreme, Sfântul Valentin preotul l-a adus la credința în Hristos pe dregătorul Asterie cu toată casa lui. Auzind acestea, Sfântul Marius cu soția și cu fiii lui au mers la casa lui Asterie pentru a-l întări în credință și au rămas acolo 32 de zile. Dar, la porunca împăratului, toți au fost prinși și întemnițați.

Sfântul Asterie și toți ai casei lui, 46 de creștini, bărbați și femei, au fost trimiși la Ostia, iar acolo, după multe chinuri, au primit moarte mucenicească, unii prin tăierea capului, iar alții prin ucidere cu pietre. Sfântului Valentin preotul, rămas la Roma, după ce a fost bătut fără milă, i s-a tăiat capul cu sabia.

Sfinții Marius, Marta, Audifaciu și Avacum au fost judecați de către prefectul Romei Flavius și de către guvernatorul Muscian. Guvernatorul căuta cu lingușiri și amenințări să-i înduplece să jertfească idolilor.

Deoarece, însă, vitejii ostași ai lui Hristos, Marius și cei doi fii, au refuzat să aducă jertfe idolilor, au fost bătuți, sfârtecați cu gheare de fier și li s-au tăiat mâinile, iar ei nu ziceau altceva decât: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase!”. În cele din urmă, au fost condamnați la moarte. Pentru cei trei bărbați, tăierea capului a avut loc pe calea numită Via Cornelia, iar Sfânta Marta, care îi îndemnase necontenit să rabde chinurile, a fost înecată într-un iaz, de lângă Nympaheum.

Deoarece în istorisirea din Viețile Sfinților sunt amintiți Episcopul Calist al Romei (217-222) și împăratul Claudiu al II-lea Goticul (268-270), se înțelege că venirea la Roma a celor patru sfinți a fost în jurul anului 220, iar moartea lor mucenicească prin anul 270.

Trupurile noilor mucenici au fost luate de credincioasa Felicitas și au fost îngropate în țarina sa numită „Buxus” (astăzi Boccea). Acolo s-a construit mai târziu o biserică, unde s-au făcut multe minuni și vindecări creștinilor de aproape și de departe, care veneau în pelerinaj.

Astăzi, moaștele Sfinților Marius și Marta și ale fiilor acestora Audifaciu și Avacum sunt păstrate în mai multe biserici din Roma și Germania, iar unele fragmente sunt cinstite și la sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord din Stockholm. Sfântul Marius este cinstit împreună cu soția și cu fiii săi la 6 iulie.

Ei constituie, astfel, un model de familie creștină, de pelerini cinstitori ai moaștelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel și ai celorlalți sfinți mucenici, de milostivi purtători de grijă ai creștinilor persecutați și, totodată, de mărturisitori neclintiți ai dreptei credințe.

Pentru rugăciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Tropar, glas 4:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.