Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul

A trăit în secolele III-IV, fiind contemporan cu Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin.

A primit mucenicia în vremea Marii Persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304, când a fost adus la judecată înaintea prefectului locului, pe nume Maxim. Prefectul Maxim a fost înștiințat că un soldat veteran, Iuliu, nu vroia să jertfească zeilor păgâni.

Dregătorul a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși.

Văzând curajul lui și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel cununa muceniciei în 27 mai 304.

Sfântul Sfințit Mucenic Eladie

Acest sfânt curățindu-se pe sine de toată înșelăciunea și făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiască arhiereu, și i s-a încredințat ocârmuirea Bisericii lui Hristos.

Ca un bun păstor alunga pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, și ca un vrednic și priceput chivernisitor, o chivernisea, păzind-o necălcată și neviclenită de tot răul. Iar de vreme ce tiranii îl aduseră înaintea lor legat, atunci mai vârtos a strălucit și a luminat cugetele credincioșilor.

Căci mergând cu osârdie la chinuri și propovăduind pe față dreapta credință, a fost dat la multe munci, și foarte rău fiind strujit la trup, i s-a arătat Hristos Dumnezeul nostru că-i vindecă toată chinuirea rănilor, și de aci înainte a devenit și mai osârdie.

Deci, umplându-se tiranii de mânie, au pus pe sfântul la mai grele chinuri și muncindu-l și mai cumplit, și-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tropar, glasul 4:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei

Sfântul Terapont a fost arhiereu al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin învățătura sa, el a întors pe mulți păgâni la Hristos de la rătăcirea închinării de idoli, luminându-i cu Sfântul Botez. Apoi, fiind prins de Iulian stăpânitorul, l-a ferecat în obezi, l-a închis în temniță și l-a muncit multă vreme cu foamea și cu setea; apoi, scoțându-l, l-a chinuit cu multe munci.

După acestea l-a adus legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în Ankira, cetatea Galatiei și pretutindeni l-a muncit în multe feluri. Apoi, ducându-l la un râu ce se numea Astalin, l-a întors gol cu fața la pământ și, legând patru pari înfipți în pământ, l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut pielea de pe trup și de pe oase, iar pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au scos ramuri și frunze și au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputințele și toate bolile omenești.

După aceasta, l-a adus în stăpânirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de râul Ermia, care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo, după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos; și astfel a luat cununa cea nestricăcioasă.

Tropar, glasul 4:

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.

Sfântul Ioan Rusul

S-a născut pe la anul 1690, într-un sat din Rusia, fiind crescut în dreapta credință de către părinții săi. La vârsta potrivită a fost luat în oaste și a participat ca soldat la războiul pe care țarul Petru cel Mare (1682-1725) l-a întreprins împotriva turcilor în anul 1711.

Luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofițer turc care era agă în Procopion, Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ținutul său, aga l-a luat cu sine și pe Ioan. Acesta, fiind împodobit cu înțelepciunea pe care o dăruiește Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor, care-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

El spunea stăpânului său: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan își întindea într-un colț al staulului trupul obosit, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naște într-o iesle săracă, lângă Betleem.

Dumnezeu, văzând credința robului Său și mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său și, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta și smerenia și blândețea care-l împodobeau pe Ioan.

În urma rugăciunilor Sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, pentru că devenise locaș de nevoință unde el urma viețuirea Sfinților Părinți: ceasuri nesfârșite de rugăciuni și îngenuncheri; puțin somn, ghemuit, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Prorocului David.

Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe, zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său și făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă și se împărtășea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Care cercetează inimile fiecăruia, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi și a celor de altă credință. A dat Domnul și multă bogăție stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa și propovăduia tuturor virtuțile slugii sale.

După o vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca. Nu la multe zile după plecarea sa, soția acestuia a pregătit un ospăț la care a invitat rudele și prietenii soțului pentru a prăznui și a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile așezate înaintea oaspeților se afla și un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.

Amintindu-și de soțul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca.

La auzul acestor cuvinte toți invitații au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuși sau să o dea vreunei familii creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria și, mergând în staul, a îngenuncheat și s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa.

A cerut aceasta cu smerenie și simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, și Acesta i-a ascultat dorința: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuși, invitații au râs de cuvintele fericitului Ioan.

Peste puține zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine și farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăț), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfurie plină cu pilaf.

M-am umplut de mirare, neștiind cine a adus mâncarea și cum a intrat în camera încuiată. Am zărit, cu și mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, așa cum avem pe toate vasele casei noastre.

Așa încât, cu toată nedumerirea, m-am așezat și am mâncat cu mare poftă pilaful, și, iată!, am adus farfuria cu mine și văd că este într-adevăr a noastră. Dar nu pot să înțeleg cum a ajuns la Mecca și cine a adus-o”.

Auzind acestea cei ai casei au fost cuprinși de teamă și uimire, iar soția i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca și cum toți l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârșită de Sfântul s-a răspândit repede în tot ținutul și toți îl priveau cu teamă și respect, ca pe un om drept și plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul și soția sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult și l-au rugat să se mute în cămăruța ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase.

Fericitul Ioan și-a continuat mai departe felul ascetic de viață, îngrijind de animale și împlinind cu sârguință poruncile agăi, iar nopțile petrecându-le în rugăciune și cântări de psalmi.

După puțini ani însă, pe care i-a trăit în post și rugăciune, apropiindu-se sfârșitul vieții sale pământești, fericitul s-a îmbolnăvit și a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfințise prin rugăciunile și nevoințele sale îndurate pentru numele și dragostea lui Hristos.

Cunoscând mai dinainte ceasul ieșirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăși cu preacuratul Trup și cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se, i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr pe care îl scobise, și astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăși, apoi îndată și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 mai, în anul 1730.

Cu învoirea turcilor, preoții și creștinii din Procopion au luat trupul Sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creștinii ci și mulți musulmani și armeni: cel până mai ieri rob a fost îngropat ca un stăpân.

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, neputrezit, așa precum îl îngropaseră; și i-a cerut să-l scoată din pământ și să-l aibă ca binecuvântare veșnică de la Dumnezeu.

După șovăielile preotului, cu îngăduința lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creștinii au deschis mormântul și – o, minune! – trupul Sfântului se găsea neputrezit și înmiresmat ca și astăzi.

Cu mare bucurie sufletească și evlavie l-au ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaște, și l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obișnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, Osman Pașa, trecând prin Procopion, a aruncat în foc sfintele moaște, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creștini. Văzând însă trupul Sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor ca și cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziți, lăsând odoarele bisericii și povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.

După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăștiat cărbunii și cenușa și au găsit trupul sfântului întreg; nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

În anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din această regiune au fost nevoiți să plece, luând cu ei sfintele moaște, odoarele bisericii și puține lucruri personale. După multe peregrinări, moaștele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în orașul numit Noul Procopion.

Aici s-a ridicat o nouă biserică, sfințită în anul 1951 și care adăpostește astăzi racla cu sfintele moaște ce izvorăsc, tuturor celor ce aleargă cu credință la ajutorul Sfântului, nesecat râu de tămăduiri și alinări ale suferințelor trupești și sufletești.

Pentru rugăciunile Sfântului Tău Mărturisitor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 4:

Cel ce te-a chemat pe tine de pe pământ la lumea cea cerească, ține și după moarte, neschimbat, trupul tău, Sfinte. Căci tu în Asia ai fost dus prizonier și acolo te-ai unit cu Hristos, Ioane. Deci pe Acela roagă-l să mântuiască sufletele noastre.