Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Și iarăși: Când va veni Acela, vă va învăța pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).

De aceea, după Învierea din morți, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor și înfățișându-le și mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, așteptând venirea Preasfântului Duh.

Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu ușurință defăimați; și pentru că trebuia să se pregătească acolo ca niște ostași, cu armele Duhului, și așa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.

Iar când a sosit vremea Înălțării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în grecește Eleon) și le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum și despre viitoarea Lui Împărăție, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că și ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.

Și de față fiind acolo și Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălțarea la cer. Și, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Și astfel, înconjurat de îngerii trimiși înaintea Lui, care se întreceau unii pe alții să ridice porțile cerurilor și care erau uimiți de roșeața de sânge a trupului și a veșmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălțat și a șezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcați cu Dumnezeu.

Iar niște îngeri, în chip de bărbați, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbați galileeni, de ce stați în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeți cu trup, așa va vei iarăși, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie și tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeți acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de pași, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâția pași să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâția pași. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foișorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosițe și cu Maica Domnului, stăruind în post și rugăciune, așteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinței, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Cel ce Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 4:

Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.

Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Fericitul și pururea pomenitul Constantin (306-337), a fost fiul lui Constanțiu Hlor (305-306) și al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Dioclețian (284-305) își luase părtași la cârmuirea întinsei împărății a romanilor, așa încât partea de răsărit a împărăției, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu.

Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoțit de fiul său, Maxențiu, iar ca ajutor pe Constanțiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ținuturi ale Galiei, Spaniei și Britaniei.

Dar, pe când în celelalte părți ale împărăției creștinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ținuturile sale, Constanțiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiți dintre cetățeni, îi folosea ca sfetnici împărătești.

Constantin a luat stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oștiri, pentru că era iubit de toți. Maxențiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin.

Episcopul Eusebiu de Cezareea istorisește că, plecând în întâmpinarea dușmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, știind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxențiu.

Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuși Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el și îndemnându-l să-și facă steag ostășesc cu semnul Sfintei Cruci pe el.

Deci, chipul cinstitei Cruci și monograma lui Hristos (literele grecești H și R) punându-le pe steaguri și pe scuturi, a mers la Roma și a biruit pe nelegiuitul Maxențiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetățenii Romei de tirania lui Maxențiu.

Încredințat că în biruința lui a fost ajutat de Dumnezeul creștinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creștinilor și a dat libertate credinței creștine în întregul Imperiu Roman. Acest act, de mare însemnătate, se numește Edictul de la Milan.

Mai târziu, fericitul Constantin și-a mutat capitala împărăției de la Roma la Bizanț. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinței sale în Hristos, și a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creștină, numită apoi Constantinopol, după numele său.

Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă și pentru unitatea credinței creștine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie, care învăța că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om și coborât în lume, cum socotește dreapta credință; Hristos, pentru el, era numai o persoană creată.

Pentru că era tulburare mare în Biserică, marele Constantin a hotărât ținerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuși a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creștină au condamnat rătăcirea lui Arie și au mărturisit dreapta credință, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim și noi la fiecare Sfântă Liturghie.

Sfântul Constantin a dat și legi inspirate din credința creștină, prin care apăra demnitatea persoanei umane și a familiei.

Sfântul Împărat Constantin a fost însă ajutat și de evlavia și râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt și lemnul cinstitei Cruci și a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret și alte sfinte locașuri.

Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goției, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) și participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creștinarea strămoșilor noștri, cerând goților cotropitori să nu împiedice răspândirea creștinismului. Totodată împăratul Constantin a recâștigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi orașul Corabia) și ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinței credinței celei noi asupra păgânismului.

Pentru toate aceste fapte de folos credinței creștine, săvârșite de marele Constantin și maica sa Elena, ei s-au învrednicit a fi numiți „Sfinți împărați întocmai cu Apostolii”. Sfântul Constantin a adormit în Domnul, la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 8:

Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care pazește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.