Sfânta Muceniță Pelaghia din Tars

A X-a persecuție declanșată de împăratul Dioclețian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creștinii își părăseau casele și toate proprietățile care le mai aveau și își căutau scăparea prin munți și prin păduri.

Furia persecuției se abătuse și asupra orașului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creștine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, precum și pe alți mucenici și mucenițe. Printre creștinii care fugeau în munte se afla și Episcopul Klinon care din dorința de a nu lăsa singuri pe creștinii refugiați în munți, a luat această hotărâre de a fugi în munți.

În oraș rămăseseră doar creștinii „tăinuiți”, adică cei care nu-și mărturisiseră pe față credința și nu primiseră încă sfântul botez. Între aceștia se afla și Sfânta Muceniță Pelaghia.

Făcea parte din clasa înaltă a societății din Tars și era orfană din tată. Mama ei rămăsese să administreze toate averile rămase și păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcții importante la curtea împărătească din Nicomidia.

Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învățat credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învățat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin și Iulian, care erau creștini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munți, Pelaghia s-a întristat, deoarece aștepta de mult timp să primească sfântul botez.

Între timp, fiul împăratului Dioclețian a aflat despre frumusețea Pelaghiei și a trimis slujitori împărătești pentru a o cere de soție. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în fața mamei sale și a slujitorilor imperiali că este creștină, faptă care a atras disprețul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reușit să obțină de la mama ei învoirea de a se duce să își viziteze doica.

Pe drum, i-a ieșit în cale Episcopul Klinon și coborând i-a mărturisit credința în Iisus Hristos și dorința de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos și în timp ce se ruga, din pământ a țâșnit apă și botezând-o s-au despărțit.

După ce și-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată, în fața împăratului Dioclețian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunțe la credința creștină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creștinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Mucenițe Pelaghia o biserică frumoasă.

Tropar, glasul 4:

Mielușeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.

Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.

A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

Sf. Cuv. Mavra de pe Ceahlău

Schimonahia Mavra a trăit la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Potrivit tradiției, s-a născut pe Valea Bistriței și a primit la botez numele Maria. În loc să urmeze calea căsătoriei, a ales viața monahală și a intrat în obștea Schitului Silvestru, cunoscut și sub numele de „Schitișor”, aflat sub îndrumarea ieroschimonahului Silvestru, unul dintre cei mai vechi sihaștri ai Ceahlăului.

După tunderea în monahism sub numele de Mavra, și-a petrecut anii în ascultare, nevoință și rugăciune. Dintre toți pustnicii români, era cunoscută pentru o imagine delicată: era adesea văzută pe potecile muntelui însoțită de o căprioară. Cu timpul, dorind o viață mai retrasă, și-a construit o mică chilie din lemn și pământ.

Ulterior, s-a retras împreună cu câteva ucenice în Poiana Ponoare, la poalele Ceahlăului, unde, cu sprijinul credincioșilor din satele învecinate, au ridicat o bisericuță cu hramul Schimbarea la Față și mai multe chilii. Locul a devenit cunoscut sub numele de Poiana Maicilor, păstrând până astăzi amintirea viețuirii lor pustnicești.

Cuvioasa Mavra s-a nevoit acolo până la sfârșitul vieții, fiind înmormântată de ucenicele sale în Poiana de la Ponoare. Moaștele ei, asemenea celor ale multor sihaștri neștiuți, rămân ascunse în acest loc sfânt, iar sufletul ei se odihnește în ceata drepților.

A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău” și prăznuirea în ziua de 4 mai.