Sfântul Ilie Iorest

Sfântul Ierarh Iorest s-a născut în Transilvania, din părinți ortodocși, primind la botez numele de Ilie. A învățat carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins și meșteșugul scrierii frumoase și al zugrăvirii icoanelor și unde și-a agonisit un bun început de viață călugărească ortodoxă. În vremea cât a stat la Putna, a fost cunoscut și de voievodul Vasile Lupu, care, vorbind despre fericitul Iorest, îl numește „întru toate credincios și preacinstit Părinte”.

Cu voia lui Dumnezeu și cu sprijinul Domnitorului Vasile Lupu și al Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei, Sfântul Ilie Iorest vine în Alba-Iulia, unde este ales mitropolit al Transilvaniei. În această slujire a întâmpinat greutăți chiar de la început. I se cerea de către calvini să tipărească și să folosească în biserici Catehismul calvinesc și alte cărți, străine de învățătura ortodoxă.

Noul mitropolit s-a dovedit un bun păstor, păstrând învățătura celor șapte Sinoade Ecumenice, fiind pildă de tărie în credința ortodoxă și dovedind credincioșilor că sunt mai de folos lanțurile pentru Hristos decât laudele viclene. A tipărit Evanghelia cu învățătură, carte ortodoxă începută de înaintașul său, mitropolitul Ghenadie, întărindu-i pe cei slabi în credință și cercetând toate bisericile din Ardeal.

Nemulțumită de el, stăpânirea străină calvină a încercat să-l câștige de partea ei și, neizbutind, a plăsmuit învinuiri mincinoase și Sfântul ierarh a fost aruncat în temniță, la Alba Iulia, după numai trei ani de păstorie (1640-1643). Adus în lanțuri în curtea mitropoliei din Alba-Iulia, mitropolitul a fost dezbrăcat de haine și bătut cu nuiele, răbdându-le pe toate „nu pentru că era vinovat, ci pentru credința creștină răsăriteană”, cum spun cronicile.

După nouă luni de chinuri îndurate, fericitul Iorest a fost eliberat în schimbul unui preț de 1.000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezășie pentru el 24 de credincioși”. Pentru dezlegarea de chezășie, Sfântul a plecat după ajutoare la Putna, la domnitorul Vasile Lupu, la mitropolitul Varlaam, apoi la țarul Rusiei și astfel și-a răscumpărat libertatea. Reîntors în țară, la scurtă vreme s-a săvârșit cu pace, lăsându-ne pilda unui ierarh credincios și luptător pentru Ortodoxia curată a poporului său.

Sfântul Simion Ștefan

Sfântul Simion Ștefan, din botez Simion, după călugărie Ștefan, ieromonah în mănăstirea de la Alba Iulia, a ajuns pe scaunul vlădicesc în anul 1643, după Sfântul Ilie Iorest, în vremuri grele pentru Biserica dreptslăvitoare și pentru credincioșii transilvăneni, aflați sub cârmuitori străini de neam și de credință.

Asemenea înaintașilor săi, Sfântul Ierarh Simion Ștefan n-a fost cruțat nici el de necazuri, suferite din pricina principelui Gheorghe Rakoți și a superintendentului Gheleji, mai-marele calvinilor. Și anume, luându-i dreptul părintesc de a-și cerceta fiii duhovnicești și punându-i pe aceștia cu forța sub ascultarea sa, superintendentul calvin s-a făcut stăpân peste Biserica românească, în care voia să rânduiască și să judece după bunul plac.

Apoi, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, principele și superintendentul calvin au pus pe umerii sfântului ierarh grele și hulitoare îndatoriri: să lepede învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, să-i învețe pe tineri Catehismul calvinesc, să nu mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul și Sângelui Domnului Hristos, la dumnezeiasca Liturghie.

Iar, ca niște urâtori ai icoanelor, aceștia l-au îndemnat să scoată icoanele și Crucea din biserici. Însă, de Dumnezeu luminatul ierarh nu i-a urmat, ci a apărat credința ortodoxă cu mult curaj și iscusință. Astfel, făcându-se următor cuvintelor lui Hristos: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16), înțelepțit fiind de Dumnezeu și dăruit cu dreaptă judecată, ierarhul și-a păzit nevătămat sufletul său și al turmei lui cuvântătoare, deși calvinii n-au încetat nicio clipă să-l ademenească spre rătăcirea lor.

Dar Sfântul s-a făcut apărător nu numai al credinței, ci și al neamului său, și anume, văzându-i pe români mult asupriți în țara lor și înțelegând că altă cale de a-i ridica și păzi nu are decât prin

lumina cărții, le-a dăruit Cuvântul Domnului, Noul Testament, pentru întâia oară tălmăcit pe limba lor și tipărit în cetatea Alba Iuliei la anul 1648. Prin aceasta, ca odinioară marii dascăli ai Bisericii, el a dăruit credincioșilor hrană duhovnicească, tâlcuindu-le tainele cele dumnezeiești în Predosloviile la Noul Testament.

În acest chip, luptând, pentru Biserica lui Hristos, împotriva rătăcirilor, dăruind cu-vânt hrănitor de suflet păstoriților săi și urmașilor – Legea Nouă a lui Iisus Hristos Domnul nostru, în grai românesc – și învățându-i să privegheze la unitatea neamului, sfântul ierarh și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, în anul 1656.

Sfântul Sava Brancovici

Sfântul Ierarh Sava Brancovici s-a născut din părinți dreptcredincioși, în Ineul Transilvaniei, la începutul veacului al XVII-lea. A fost botezat cu numele Simeon. Fratele său mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Transilvania. Tatăl său a fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul. În tinerețea sa, Sfântul a viețuit o vreme în Țara Românească, la Mănăstirea Comana, unde trăia unchiul său și unde s-a deprins întru cele duhovnicești.

A fost ales preot și protopop al Ineului, fiind hirotonit, la Târgoviște, de către mitropolitul Ștefan al Țării Românești. Murindu-i soția, iar mama lui călugărindu-se, viața lui și-a schimbat cursul. Ca unul ce-și dovedise însușirile și vrednicia în tot timpul cât a fost protopop, în anul 1656, după trecerea la cele veșnice a Sfântului Simion Ștefan, soborul preoților și al mirenilor l-a ales mitropolit de Alba Iulia.

După ce a fost hirotonit arhiereu la Târgoviște, de către același mitropolit Ștefan, s-a întors acasă încărcat cu daruri din Țara Românească și a fost înscăunat, cu bucurie, în ziua Înălțării Domnului, de tot soborul preoților din Ardeal, unde a păstorit, cu înțelepciune, timp de 24 de ani. În ciuda greutăților, Sfântul s-a străduit să ridice și să întărească Biserica strămoșilor săi, folosind limba română la slujbe și în propovăduirea Evangheliei și sprijinindu-se pe soboarele de clerici pentru îndrumarea slujirii preoțești.

Râvna lui pentru păstrarea credinței ortodoxe i-a adus dușmănia și prigoana conducătorilor calvini ai Ardealului. În urma unor învinuiri nedrepte, a fost judecat și scos din scaun în anul 1680. Bătrân și bolnav, a fost închis în temnițele din Alba-Iulia și Iernut, fiind bătut în fiecare vineri. După asemenea chinuri și grele pătimiri, s-a mutat la Domnul, în aprilie 1683. Pentru vredniciile sale, Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendar alături de alți doi sfinți mitropoliți aredeleni, care au păstorit la Alba Iulia.

Troparul, glas 8:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, prea­fericiți ierarhi purtători de biruință, Sfinților Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Elisabeta

Cuvioasa Elisabeta a fost dăruită de Dumnezeu părinților ei, creștini evlavioși de neam ales din Heracleea Traciei, prin mijlocirea minunată a Sfintei Mucenițe Glicheria (prăznuită la 13 mai). Din fragedă vârstă a învățat pe de rost viețile Sfinților, astfel încât să poată urma totdeauna pilda lor de trăire după poruncile Evangheliei. Rămânând orfană la vârsta de 12 ani, și-a împărțit averea săracilor, a eliberat slugile și a intrat în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe – Dealul Mic, din Constantinopol, unde era egumenă sora tatălui său.

Acolo, Sfânta s-a nevoit aspru, devenind, nu după mult timp, un vas al alegerii dumnezeiești. Ochii sufletului ei erau necontenit ațintiți asupra frumuseților dumnezeiești, pentru care, urmând smereniei vameșului, trei ani nu și-a ridicat privirea de la pământ. Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspru, suferind frigul nopții și arșita zilei.

Purta aceeași haină și umbla desculță chiar și iarna, dar iubirea de Dumnezeu, care îi înflăcăra inima, îi era haină și acoperământ. Lacrimile care îi curgeau când psalmodia le socotea drept o baie cu aromate, iar când înălța rugăciunile cele de miezul nopții în singurătate, era luminată de sus cu lumină cerească. Avea ca hrană, cel mai adesea, doar Sfânta Împărtășanie, iar uneori se hrănea, dar nu cu pâine, ci numai cu verdețuri și legume, pentru că untdelemn și vin n-a gustat niciodată. De multe ori stăruia în postire câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic.

Când stareța mănăstirii s-a apropiat de sfârșitul vieții sale pământești, a numit-o pe Cuvioasa Elisabeta în locul său, aceasta fiind binecuvântată în noua slujire de către însuși Sfântul Patriarh Ghenadie (458-471, prăznuit la 17 noiembrie). Domnul i-a înmulțit atunci darurile, astfel încât Sfânta săvârșea multe minuni: vindeca boli incurabile, izgonea demoni și prorocea cele viitoare. Astfel, ea l-a înștiințat pe împăratul Leon I (457-474) despre înfricoșătorul incendiu care urma să izbucnească în Constantinopol în anul 465 (amintit în sinaxar la 1 septembrie), fapt pe care l-a prorocit și Sfântul Daniil Stâlpnicul (pomenit la 11 decembrie).

Pentru rugăciunile celor doi Sfinți, orașul împărătesc a fost păzit de nimicirea deplină. De aceea, în semn de recunoștință, împăratul a dăruit mănăstirii Cuvioasei Elisabeta un loc lângă cetate. Acolo însă era o fiară înspăimântătoare, care îi îngrozea pe locuitori. Cuvioasa s-a dus în acel loc cu sfânta Cruce și a omorât fiara, călcând-o în picioare.

Faima ei ca făcătoare de minuni s-a răspândit atunci în tot Constantinopolul. Precum un doctor fără de arginți, Cuvioasa Elisabeta vindeca bolnavii care îi cereau ajutorul. Prin rugăciune tămăduia toate bolile trupești, iar prin cuvintele și sfaturile cele de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omenești, povățuindu-le spre pocăință și spre toată fapta bună. Într-o zi, în vremea Sfintei Liturghii a avut o vedenie și a văzut cum cobora Duhul Sfânt, aidoma unui veșmânt de un alb luminos, care a acoperit Sfânta Masă.

Către sfârșitul îndelungatei ei vieți pământești, Cuvioasa Elisabeta s-a întors la locul nașterii sale pentru a se închina moaștelor Sfintei Glicheria. Atunci i-a apărut Sfânta, amintindu-i de ocrotirea și grija pe care a avut-o pentru ea încă din anii copilăriei, chemând-o în patria cerească la următorul praznic al Sfântului Gheorghe.

Întorcându-se în mănăstirea sa la Constantinopol, Sfânta și-a povățuit pentru ultima data surorile și, cu o zi înainte de ziua prorocită, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, având fața strălucitoare precum soarele. Apoi și-a întins mâinile către cer, dându-și sufletul în mâinile Domnului, în timp ce rostea cuvintele Dreptului Simeon: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta…”

Era o zi de 24 aprilie a anului 540. La mormântul Cuvioasei se făceau multe vindecări și chiar praful luat de pe mormântul ei dăruia vedere orbilor. Sfintele ei moaște au fost aflate nestricate și timp de mulți ani au fost un izvor neîncetat de tămăduiri. Astăzi, o parte din moaștele Sfintei se găsesc în Grecia, la Mănăstirile Sfânta Ana – Lamia și Dau – Pendeli.

Troparul, glas 8:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Elisabeta, duhul tău.