Intrarea Domnului în Ierusalim
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniți de pretutindeni la marea sărbătoare a Paștilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc și Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârșise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt și aștepta sosirea Lui și se pregătea să îl întâmpine sărbătorește.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le diavolilor pe care îi scotea să nu dea de știre că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecați să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia și intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuși, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să așeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deși tocmai aceasta era așteptarea iudeilor, Împărăția lui Hristos nu este din această lume și slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraților pământești.
El Se arată în Ierusalim cu o înfățișare sărăcăcioasă și smerită: fără cai și care mărețe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică și se risipește ca fumul. Este, totuși, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeștii smerenii, a blândeții, a virtuții – fiindcă aceste mari calități duhovnicești sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii și stăpânirii.
Împărăția lui Hristos nu este din această lume și slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, Dumnezeiască. Și El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Ședea pe asin ținându-și capul nu ridicat cu semeție, ci adânc plecat și înrourând sfinții Săi obraji cu râuri de lacrimi.
El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit și pătimitor, liniștit și blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge (Isaia 42, 3). Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 41-42). „O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc!”.
Domnul știa ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Știa că vor veni oștile romane și vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră și că templul va suferi aceeași soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi știut că slujește mântuirii lui!
Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greșită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: „Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta!”. Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la ușa inimii noastre și bate încetișor, așteptând să I se deschidă și să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la ușa noastră.
Așadar, poporul sălta ținând în mâini ramuri de finic, strigând: „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”, așternându-și hainele sub copitele asinului. Copiii strigau, înălțând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-și amintească de spusele prorocului Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe fiul celei de sub jug” (Zaharia 9, 9).
Și totuși, cărturarii, fariseii și arhiereii, care știau această prorocie, sufereau și cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?”. Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată n-ați citit că din gura pruncilor și a celor ce sug ți-ai pregătit laudă? Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Matei 21, 16; Luca 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut și sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei și oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulțumiți de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omenești! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!
Ei nu înțelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârșească, nu înțelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înțelegeau că învățătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalță nemăsurat. Nu i-a mișcat nici minunea cu totul neobișnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile.
Despre ei a prezis marele proroc Isaia: „S-a îngroșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu au auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă și să-i vindec pe ei” (Isaia 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu” (2 Corinteni 3, 6).
Vrăjmașii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguință la acest lucru. Amin.
(Sfântul Luca al Crimeei, Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor) – Intrarea Domnului în Ierusalim)
Sf. Mc. Victorin și cei împreună cu el
Troparul Sfinților Mucenici Claudie, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Nichifor și Serapion – Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sf. Mc. Teodul și Agatopod
Acești sfinți mucenici au trăit în vremea împăraților Dioclețian (284-305) și a co-imperatorului Maximian (285-305).
Agatopod era diacon și se afla la vârsta senectuții, iar Teodul era citeț – lector. Amândoi slujeau în Biserica din Tesalonic, când Dioclețian și Maximian au poruncit cea mai dureroasă persecuție din istoria creștinismului.
În timpul acestei persecuții creștinii erau obligați să se închine idolilor. Cei care nu făceau acest lucru erau martirizați. Agatopod și Teodul s-au înfățișat înaintea lui Faustin, guvernatorul Tesalonicului și au mărturisit că sunt creștini.
Guvernatorul nu a reușit să-i determine să renunțe la credința lor astfel a hotărât să fie aruncați în mare, primind cununa muceniciei în apele golfului Salonic.
Valurile le-au scos trupurile la mal, iar averile lor au fost împărțite văduvelor și săracilor, după cum hotărâseră înainte de sfârșitul lor martiric.
Troparul, glas 4: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.