Voscreasna Învierii · a 9-a · Utrenie

Ev. Ioan 20, 19-31

Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.

Apostolul

Ap. Evrei 9, 11-14

Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu?

Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 10, 32-45

Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau. Și luând la Sine, iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Eu mă botez vă veți boteza. Dar a ședea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.

Din Evangheliar

Ev. Galateni 3, 23-29

Iar înainte de venirea credinței, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință.

Ev. Luca 7, 36-50

Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Și intrând în casa fariseului, a șezut la masă. Și iată era în cetate o femeie păcătoasă și, aflând că șade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Și, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. Și văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Și răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Și întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele. Și au început cei ce ședeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă și păcatele? Iar către femeie a zis: Credința ta te-a mântuit; mergi în pace.

Sinaxar

Sf. Marcu, Episcopul Aretuselor

Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie în întâiul său cuvânt asupra lui Iulian Apostatul:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu știe ce i s-a întâmplat? Și povestirile cele despre dânsul, cine nu le pomenește? Acela, în împărăția marelui Constantin, după stăpânirea cea dată atunci creștinilor, a stricat o capiște idolească și mulțime de popor de la rătăcirea păgânească la calea cea dreaptă a mântuirii a povățuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieții, cât și prin frumoasa grăire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult în multă ură și mânie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbându-se stăpânirea creștinească, iar puterea păgâneasca începând iarăși a crește și a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mâinile muncitorilor.

Pentru că mulțimea poporului cel iubitor de diavoli, deși o vreme și-a stăpânit mânia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui râu oprit cu sila, însă, dobândind vreme potrivită, precum focul se aprinde și râul iese cu pornire, astfel mânia și răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363).

Văzând Sfântul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, că nimic bun nu gândește, s-a hotărât să fugă îndată, nu pentru că era cuprins de frică, ci ascultând porunca Domnului, prin care ni se poruncește a fugi din cetate și a da loc prigonitorilor.

Pentru că, deși creștinii sunt tari, viteji și cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mântuire și pe prigonitori a-i cruța, că nu dintr-a lor vrăjmașă răutate, de care sunt plini, lor înșile mai mare pierzare să-și înmulțească.

Dar, văzând pe mulți duși și târâți pentru dânsul, iar pe mulți de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecând în primejdie sufletească, bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă și pierzare, alții să se primejduiască.

De aceea, mai bine și mai cu înțelepciune sfătuindu-se în sine, s-a întors și de bunăvoie s-a dat poporului și împotriva vremii celei cumplite a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfântului. Și mai ales se întărâtau de vitejia sfântului și se mâniau de bărbăția lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.

Se purta bătrânul cel sfințit, pătimitorul cel de bunăvoie, prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrânețe, dar mai cinstit pentru viața sa îmbunătățită. Deci era purtat prin cetate de toți, de oricare vârstă și rânduiala, și chinuit de toți, de bărbați și de femei, de tineri și de bătrâni și de câți rânduiau lucrurile poporului în cetate și câți erau însemnați cu orice cinste.

Și tuturor una le era sârguința: ca în mânie și în cruzime unul pe altul să se întreacă. Și toți socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare cu multe munci și să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrân, care se împotrivea la toată cetatea.

Deci, a fost târât pe ulițe, împins în noroi, adăugându-i la munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr și de celelalte părți ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spânzurat și împins, împungeau aceia vitejescul lui trup cu cuțite și cu sulițe, având acea priveliște ca râs și jucării. Și cu niște unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns până la oase, apoi cu ațe de în foarte subțiri și foarte țări i-au desfăcut unghiile.

După aceea, ridicându-l gol sus într-o coșniță, cu miere și cu grăsime ungându-l peste tot, la amiază fiind arșița mare de soare, albinele și viespile îl mâncau.

Și, cu cât fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui, cu atât mai cumplit pătimea de împungerea albinelor și a viespilor. Iar, fiind bătrân cu anii, se arăta tânăr în acea nevoință de chinuire, neschimbându-și strălucirea feței sale, ci mai vârtos având o îndulcire din muncile acelea și de muncitori își bătea joc.

Încă și acest lucru vrednic de pomenire se povestește despre dânsul, că se mângâia văzându-se sus spânzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Și era cu atât mai sus de cei ce-l munceau, încât nici o durere nu simțea în sine, ca și cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea. Și pătimirea să o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o priveliște ca aceea nu l-ar fi adus la umilință, chiar de ar fi avut prea mică milostivire și iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor și mânia împăraților.

Așa răbdând sfântul pentru capiștea cea risipită, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta credință a răbdat niște munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preț pe capiștea cea risipită, cerând ca, ori tot prețul în aur să le dea, ori iarăși capiștea să le-o zidească.

S-a văzut atunci sfântul pentru a sa dreaptă credință mai mult împotrivindu-se, nevrând să săvârșească cele poruncite, căci prin răbdarea să, încet biruindu-i, ei micșorau câte ceva din prețul acela, încât acum foarte puțin cereau de la dânsul, putind cu înlesnire să le dea. Și cu împotrivire se certau între dânșii, încât unul se sârguia să biruiască, iar altul să fie nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din prețul acela să le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru bună credință a intrat în nevoința pătimirii.

Se vorbește că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credința elin, însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfântului Marcu neputând a le suferi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „Oare nu ne este rușine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decât toți creștinii? Că nici pe un bătrân n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, și nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă rușine ca de la dânsul să ne ducem biruiți?” Cu acest fel de bărbăție, eparhul și împăratul se rușinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese până la atâta groază și răutate, încât întrecea pe toți, chiar și pe aflătorul și îndemnătorul răutății, pe diavol, îl covârșea.

Și Teodoret zice că aretusienii, văzând puterea cea tare a minunatului și Sfântului bătrân Marcu, s-au schimbat în blândețe, minunându-se de răbdarea lui cea atât de mare și, dezlegându-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultând cuvintele lui cele învățătoare, au învățat sfânta credință și s-au făcut cu toții creștini.

Sf. Chiril diaconul

Iar despre Sfântul Chiril, diaconul, același Teodoret povestește astfel, zicând:

Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urât neam ce are de hotar Libanul, aducându-și aminte de Chiril diaconul, care, pe când împărățea Constantin, aprinzându-se cu dumnezeiască râvnă, pe mulți idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărâmat, nu numai l-au ucis, ci, și pântecele lui tăindu-l în bucăți, pe cele dinăuntru au îndrăznit a le mușca cu dinții de mânie.

Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotștiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutățile lor.

Căci, câți au îndrăznit a face aceea, toți până la unul au căzut uciși. Întâi și-au pierdut limbile, pentru că s-au rănit și, putrezind în gură, au căzut, iar la sfârșit orbind toți de vederea ochilor; deci, cu niște primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei credințe celei adevărate. Iar în Ascalon și în Gaza, cetățile Palestinei, mai întâi la bărbații cei împodobiți cu cinstea preoțească, apoi și la femeile și fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu, spintecându-le pântecele, le-au umplut cu orz și le-au aruncat la porci spre mâncare.

O muncire fără de omenie ca aceea au făcut. Deci, sfinților mucenici li s-au pregătit cununile biruinței în împărăția lui Hristos, iar muncitorilor veșnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.

Sfinții Mucenici Iona și Varahisie

Sfinți Iona și Varahisie, erau din Persia, în zilele lui Savorie împăratul perșilor, și a lui Constantin marelui împărat al Romanilor. Deci monahi fiind ei, și lăsându-și mânăstirea, au mers în cetatea ce se cheamă Varavoh și aflând într-însa închiși în temniță pe Sfinții Mucenici Zaneta, Lazăr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Veith și Sava, i-au înbărbătat și-i îndemna spre pătimiri.

Deci prinzându-i pe amândoi, i-au dus înaintea a trei boieri, anume Masdrat, Siro și Marmisi, care sfătuindu-i și înfricoșându-i ca să se lepede de Hristos, și ei neplecându-se după cuvintele lor, mai întâi i-au legat după obiceiul persienesc, însă pe Iona l-au bătut și cu toiege clenciuroase și legându-l cu ștreanguri l-au lepădat afară, ca să se chinuiască gol la ger și la frig.

Varahisie a primit sub subțiori gloanțe de aramă arse în foc, și le-au turnat fără veste plumb topit prin ochi și prin urechi și prin gâtlejurile Sfinților. Apoi pe Varahisie legându-l de picioare l-au spânzurat în temniță, iar Sfântului Iona i-au tăiat degetele mâinilor și ale picioarelor și i-au despuiat capul și i-au tăiat limba și l-au băgat într-o căldare plină de smoală înfierbântată, dintru care a ieșit sănătos.

De aceea l-au strâns într-un vârtej teslăresc, de i-au zdrobit oasele. După aceasta l-au tăiat cu fierăstrăul peste mijloc și l-au băgat într-o apă adâncă, întru care și-a primit sfârșitul. Iar pe Sfântul Varahisie mai ducându-l la întrebare, l-au tras despuiat peste spini, și i-au înfipt trestii ascuțite și băgându-l într-un vârtej, și zdrobindu-i tot trupul, și turnându-i pe gât smoală clocotită și-a dat sufletul și s-au îngropat moaștele lor împreună cu cei nouă Mucenici.

Sf. Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeei

Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date. Potrivit izvoarelor istorice, Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric.

A intrat de tânăr în monahism și a devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc, fiind ales episcop al cetății Foticeea, din Grecia.

Potrivit datelor istorice, Sfântul Diadoh a participat la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, unde a apărat învățătura despre cele două firi ale Mântuitorului.

Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.

Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.

Scrierile sale cuprind în esență sfaturi duhovnicești și învățături dogmatice, precum distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El.

Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Diadoh a fost aprobată în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 16 decembrie 2021.

Troparul, glasul al 4-lea

Cu înțelepciunea, cu harul și cu lumina virtuților strălucind, Sfântul Diadoh, te-ai îmbrăcat cu haina arhieriei în chip cuvios; pentru aceasta, slujind Domnului cu dreaptă credință, te-ai arătat păstor îndumnezeit al Foticeei și acum te rogi neîncetat pentru cei ce te cinstesc