Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Andrei s-a născut în Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, fiind fiul lui Iona și fratele lui Simon-Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul.

Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat lui Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1, 41). Și astfel, l-a atras și pe Petru spre urmarea Domnului. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel întâi chemat.

Din zilele acelea, ca și ceilalți Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-L pe drumurile Țării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieștilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârșite de Domnul, s-a împărtășit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viață, al credinței celei noi întemeiată de Hristos, și, mai presus de toate, a văzut Pătimirile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi și s-a întărit în credință, în ziua Învierii.

La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Sinaxarele bizantine amintesc că Apostolul cel întâi chemat a propovăduit în Bitinia și Pont, precum și în alte ținuturi ce se află lângă Marea Neagră, ajungând în Sciția, la Dunăre, unde a zăbovit propovăduind geto-dacilor, romanilor și grecilor aflați atunci acolo.

Însemnătatea vestirii Evangheliei la sciți este sprijinită de faptul că cele mai vechi mărturii amintesc mai ales de această misiune în partea de apus a Pontului Euxin. Astfel, potrivit mărturiilor Sfântului Ipolit al Romei și ale scriitorilor bisericești Origen și Eusebiu de Cezareea, Sfântul Andrei a predicat sciților și tracilor. Prin Sciția se înțelege atât Sciția Mare, adică sudul Ucrainei de astăzi, cât și Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.

Plecând din Dobrogea, Sfântul Andrei s-a îndreptat spre miazăzi, punând episcop la Odessos (Varna de astăzi) pe Sfântul Amplie, unul dintre cei 70 de ucenici. A propovăduit de asemenea în Tracia și la Bizanț, unde a pus episcop pe Sfântul Stahie, precum și în Macedonia, unde l-a rânduit episcop pe Sfântul Urban (acești trei ucenici ai Sfântului Andrei fiind prăznuiți la 31 octombrie).

Apostolul a străbătut toate aceste locuri nu în grabă, ci zăbovind în fiecare și răbdând multe împotriviri și primejdii, dar pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. La urmă a străbătut Elada și a ajuns în ținutul Peloponezului, unde pe mulți i-a adus de la idoli la Hristos. La Patras, lângă Corint, a pus episcop pe Sfântul Stratrocleu și, din porunca dregătorului Egeat, a primit moarte de mucenic, fiind răstignit pe o cruce de măslin în forma literei X, căreia i s-a spus de atunci „Crucea Sfântului Andrei”. Unii socotesc că Apostolul a pătimit pe vremea împăratului Nero (54-68), dar alții cred că în timpul lui Domițian (81-96).

Sfintele sale moaște au fost mutate la Constantinopol în anul 357, dar capul Sfântului a fost trimis înapoi la Patras în veacul al IX-lea. După cucerirea Constantinopolului de către cruciați în anul 1204, moaștele au fost duse în Italia, la Amalfi, iar în 1460 și capul i-a fost dus la Roma, pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În anul 1964 Vaticanul a trimis înapoi la Patras capul Sfântului, ca semn al frățietății creștine.

Întrucât acest Sfânt Apostol a adus la lumina cunoașterii lui Hristos pe aceia dintre strămoșii noștri care locuiau în Dobrogea, Biserica Ortodoxă Română îl cinstește în mod deosebit, ca întemeietor al ei. În anul 1995 Sfântul Sinod a hotărât înscrierea sărbătorii lui cu cruce roșie în calendar. În anul 1996 capul Sfântului Andrei a fost adus spre închinare la Iași și Galați, iar în anul 2011 la București, Sibiu și Alba Iulia.

În februarie 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca Ocrotitor al României, iar în anul 2002 a hotărât ca sărbătoarea lui să devină Sărbătoare Națională Bisericească. În 2012, Parlamentul României a declarat ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie, ca sărbătoare legală. Semn al cinstirii neamului nostru față de Sfântul Apostol Andrei este și faptul că noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, pe lângă hramul Înălțarea Domnului, care este și Ziua Eroilor Români.

Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Apostolul Tău cel întâi chemat, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparul, glas 4:

Ca cel decât Apostolii mai întâi chemat și verhovnicului frate adevărat, Stăpânului tuturor Andrei, roagă-te pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna s­-a născut din părinți temători de Dumnezeu, ai căror strămoși erau „vlahi” sau „aromâni”,viețuitori în Balcani, care, din cauza stăpânirii turcești, în veacul al XVIII­lea, s­au refugiat în câteva țări creștine, din Imperiul Austriac. Familia Șaguna când, din voia lui Dumnezeu, a adus pe lume pe Anastasie, viitorul sfânt ierarh al Ardealului, se găsea în orașul Mișcolț, în nord­estul Ungariei.

Era în preajma Crăciu­nului din anul mântuirii 1808. Vrednica sa mamă, Anastasia, a dat pruncului nou­născut numele ei, care înseamnă „înviere”. După ce a venit pe lume Anastasie, la câțiva ani tatăl său a plecat la cele veșnice. Astfel, Anastasia Șaguna se regăsește în fața necazurilor vieții cu trei copii: Evreta, Ecaterina și Anastasie, rămași orfani de tată.

Înfruntând mari lipsuri materiale, a reușit să facă din ei oameni crescuți în frică de Dumnezeu, păstrători ai sfintelor predanii ortodoxe. Anastasie a fost dat să învețe la cele mai bune școli ale timpului: școala primară „greco­valahă” din Mișcolț, întreținută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mișcolț, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraș, unde a făcut studii strălucite de Filosofie și Drept.

La terminarea studiilor, tânărului Anastasie i se deschidea în față o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor. Însă la îndemnul evlavioasei sale mame, a plecat la Vârșeț (în Banatul sârbesc de azi) și s­a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. La absolvire intră ca frate în mănăstirea sârbească Hopovo, unde, la nici 25 de ani, a cerut să fie tuns în monahism.

A primit numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat. Era un călugăr învățat, cu studii de drept, filosofie și teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină și slavonă. Cu toate acestea, noul ostaș în slujba Domnului Hristos s-­a ostenit întru smerenie și asculta­re desăvârșită, lucrând cu timp și fără timp în împlinirea virtuților, sporind în evlavie și rugăciune curată, desăvârșindu-se duhovnicește și înălțându­se, prin cunoaștere, către asemănarea cu Dumnezeu.

A fost apreciat foarte mult de ierarhii ortodocși sârbi, care l-au rugat să părăsească liniștea mănăstirii și să activeze în cadrul Mitropoliei de la Carloviț. Făcând ascultare, împlinește această chemare și, timp de 13 ani, activează ca rector, asesor (consilier) mitropolitan, profesor de seminar și ca egumen la patru mănăstiri sârbești (Iazak, Beșenovo, Hopovo și Covil).

În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviț l­-a numit„vicar general” al Episcopiei românești vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l­a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena și hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviț în Duminica Tomii a anului 1848.

Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde poporul român ortodox îl aștepta ca pe un izbăvitor. S-a implicat direct și cu multă dăruire în toate acțiunile de reabilitare a identității culturale și spirituale a națiunii românilor ardeleni, pe primul loc fiind recunoașterea lor ca „națiune” egală în drepturi cu maghiarii, sașii și secuii și desființarea iobăgiei.

În plan bisericesc Mitropolitul Andrei Șaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieșirea Bisericii românești din Ardeal de sub jurisdicția Mitropoliei sârbești de la Carloviț, sub care a fost așezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s­a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desființată în 1701 de autorită­țile de stat de atunci), iar Andrei Șaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al românilor din Ardeal, Banat și „părțile de vest” (Crișana).

El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres național­bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale față de stat, dar și participarea laicilor la conducerea vieții bisericești, în probleme administrative și economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s­au păstrat și în Statutele următoare până azi. Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al învățământului și culturii românești din Ardeal.

El a reorganizat vechea școală teologică de la Sibiu ca un Institut teologic­pedagogic, cu două „secțiuni”, în care se pregăteau viitorii preoți, dar și învățătorii celor aproximativ 800 de școli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înființate în timpul lui). Tot el a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Brașov (actualul Colegiu „Andrei Șaguna”), un Gimnaziu la Brad, în județul Hunedoara, o școală „reală­ comercială” în Brașov, a inițiat cursuri pentru neștiutorii de carte în fiecare parohie.

La Sibiu a înființat o „tipografie diecezană”, în care s­a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru școlile primare, dar și manuale pentru învățământul teologic (unele scrise de el însuși), toate cărțile de slujbă, unele în mai multe ediții, o nouă ediție a Bibliei, în 1856­1858 și multe altele.

Tot Șaguna a fost acela care a obținut acordul autorităților pentru înființarea Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului român (ASTRA). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale și universitare, din rândul cărora s­a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.

A organizat actuala reședință mitropolitană din Sibiu, a ctitorit biserica din Gușterița (azi cartier al Sibiului) și a îndemnat preoții și credincioșii să contribuie cu banii și brațele la ridicarea unor biserici și clădiri școlare. Intenționa să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reușit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor.

A fost un ales rugător și postitor, un desăvârșit liturghisitor, predicator și păstor de suflete, care a păstrat în permanență legătura cu clerul și credincioșii. A trecut la cele veșnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Rășinari, așa cum a rânduit el însuși prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică și fără pompă”.

Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul drept-credincios l­-a cinstit cum se cuvine și după moarte, socotindu-l între cei mai de seamă ierarhi pe care i-­a avut Ardealul. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l­a trecut în rândul Sfinților în anul 2011, rânduindu-i pomenirea în ziua de 30 noiembrie.

Troparul, Glas 4

Apărător înțelept al românilor ortodocși, păstor cărturar al Transilvaniei și mare chivernisitor al vieții bisericești, Sfinte Ierarhe Andrei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei

Sf. Ier. Frumentie, sau Frumențiu, a fost Episcop de Inda în Abisinia, adică Etiopia.

În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, având împreuna cu el și doi frați după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu și Frumentiu. Iar întorcându-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, și acolo au căzut în mâinile tâlharilor și ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alții i-au tăiat. Din cei omorâți, unul era și pomenitul filozof. Câți au rămas vii, între care erau și cei doi frați după trup, Edesiu și Frumentiu, au fost dați împăratului Indiei.

Deci văzând împăratul pe acești doi tineri ca erau potriviți cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori și iconomi împărătescului său palat. Dar și fiul împăratului, care a moștenit împărăția după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste și îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguțătorilor ce veneau din părțile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, și să săvârșească dumnezeiască liturghie.

Iar trecând câțiva ani s-au dus tinerii la împăratul și i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobândind-o, s-au dus mai întâi în pământul romanilor.

Și Edesiu s-a dus la Tir, ca să-și afle părinții și rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osârdia către cele dumnezeiești, decât vederea părinților săi. Deci ajungând la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu și a credinței.

La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): „Iubitul meu, cine este mai bun și mai potrivit decât tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înșelăciunii și să le pricinuiască lor lumina dumnezeieștii propovăduiri?”

Acestea zicând, l-a hirotonit pe el arhiereu și l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învățăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-și vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinței celei drepte și pentru binele aproapelui, lăsându-și patria și rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, până ce a ajuns în India.

Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osârdie a bine-lucrat înțelenitele inimi ale indienilor, semănând în ele sămânța credinței. Drept aceea le-a și făcut vrednice spre rodirea cunoștinței de Dumnezeu și a faptei bune, având împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu.

Căci el, urmând toată ziua apostoleștile învățături și făcând minuni multe, nu numai pe cei demonizați îi mântuia și tot felul de boală vindeca, ci și din cei ce se împotriveau și nu primeau în grabă cele de dânsul zise, iar pe alții îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: „Dați-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mântuiască duhul lui”. Iar pe alții îi făcea să se usuce, și altora le orbea ochii.

Drept aceea pentru această pricină, toți au primit și au rodit în sufletele lor sămânța credinței lui Hristos. Pentru care și în puțină vreme singur sfințitul Frumentiu, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Și a zidit biserici, și a hirotonit preoți, și capiștile idolești le-a surpat, și pe idoli i-a zdrobit.

Așadar pentru toate acestea, se minunau toți și însuși împăratul, și zicea sfântului: „Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atâtor mulți ani ce ai viețuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn și minune? Și acum de unde ți s-a dat ție acest fel de har și de putere, iubitule?”

Iar fericitul Frumentiu a răspuns: „Nu este al meu harul, o prea cinstiților și adevăraților ai lui Hristos prieteni, ci al preoției, care mi s-a dat mie de la Însuși Hristos. Căci văzând bun cugetul vostru, lăsând pentru aceasta patria și rudenia, după cuvântul Domnului, m-am dus la Alexandria și, arătând cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, și cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, și cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credință și cu dragoste primindu-mă, harul preoției, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeți, și face asemenea minuni”.

Așadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulți ani viețuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni și, învățându-i poruncile lui Dumnezeu, și spre lucrarea poruncilor prefăcându-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaște dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.