Apostolul

Ap. Filipeni 2, 16-23

Ținând cu putere cuvântul vieții, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit. Și chiar dacă mi-aș vărsa sângele pentru jertfa și slujirea credinței voastre, mă bucur și vă fericesc pe voi pe toți. Asemenea și voi bucurați-vă și fericiți-mă. Ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă, ca și eu să fiu cu inima bună, aflând vești despre voi. Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine și care să vă poarte grija cu adevărat, Fiindcă toți caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos. Dar încercarea lui o cunoașteți, căci împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său. Pe el deci nădăjduiesc să-l trimit, îndată ce voi vedea ce va fi cu mine.

Sfânta Evanghelie

Ev. Luca 6, 37-45

Nu judecați și nu veți fi judecați; nu osândiți și nu veți fi osândiți; iertați și veți fi iertați. Dați și se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura. Și le-a spus și pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele și, iarăși, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui.

Sinaxar

Sfinții Mărturisitori Ardeleni

Acești Sfinți Mărturisitori au strălucit cu propovăduirea dreptei credințe și cu sfințenia vieții în veacul al XVIII-lea, fiind apărătorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii ei silnice cu Roma.

Sfântul Visarion Sarai

Cuviosul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, din părinți de neam român. A călătorit pe la multe locuri sfinte, și îndeosebi la Ierusalim și la Muntele Athos și a intrat de tânăr în monahism la Mănăstirea Sfântului Sava. Îndurerat de suferința românilor pentru credință, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credința ortodoxă.

Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Brașov a fost un adevărat alai de biruință creștină, aprinzând în sufletele celor dreptslăvitori dragostea de legea strămoșească. Pentru râvna sa în apărarea credinței ortodoxe, a fost întemnițat la Sibiu și, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kufstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinței ortodoxe.

Sfântul Sofronie de la Cioara

Cuviosul Mărturisitor Sofronie s-a născut în satul Cioara, din părțile Orăștiei, ca fiu al unei familii preoțești. Ucenicia în călugărie și-a făcut-o în Țara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învățând pe români calea mântuirii.

Pentru râvna lui față de Legea ortodoxă, a fost închis în temnița de la Bobâlna. Eliberat de mulțime, Cuviosul Mărturisitor a plecat în Munții Apuseni, îndemnând pe credincioși să țină credința cea adevărată. A fost prins din nou și închis la Abrud.

Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ținând soboare, adică adunări, și învățând poporul: „Stricați silnica unire cu Roma, învăța el, cereți episcop român și ortodox în Transilvania!”. Iar când a înțeles că și-a împlinit chemarea, s-a retras la Mânăstirea Argeșului, unde s-a săvârșit cu pace.

Sfântul Oprea Nicolae

Sfântul Mucenic Oprea Nicolae, un țăran din Săliștea Sibiului, a luptat împotriva unirii cu Roma, inspirat de predicile monahului Sofronie de la Cioara. A participat la mai multe delegații care au trimis petiții împărătesei Maria Tereza, cerând libertatea credinței pentru ortodocșii din Transilvania. A fost arestat de mai multe ori și trimis în închisoarea de la Kufstein, unde a trecut la Domnul. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1955, iar cultul său a fost generalizat în 1992.

La început, curajul și îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu amenințări și izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat și au stârnit prigoană și multe întemnițări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericitul Oprea a fost închis pe viață, în vestita temniță de la Kufstein, și nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.

Troparul Sfinților Visarion, Sofronie și Oprea, glasul 1:

Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște îngerești trâmbițe ați înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credințe, și ca niște înțelepți propovăduitori, pe popor l-ați hrănit cu dreaptă și luminată învățătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniților ostași ai lui Hristos.

Sfântul Ioan din Galeș

Sfântul preot Ioan din Galeș a fost hirotonit în Țara Românească, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai credinței ortodoxe, în fața încercărilor autorităților habsburgice de a impune unirea cu Biserica papală. În anul 1756 a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu.

Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetății Deva, urmând să fie reținut acolo până la moarte. Dar, spre sfârșitul anului următor a fost dus sub aspră pază militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brașovean – Radu Duma – scria că în anul 1776, câțiva negustori din Brașov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că ,,mai bine va muri acolo, decât să-și lase credința strămoșească”.

Mai târziu a fost mutat în închisoarea din Kufstein, unde își sfârșiseră viața și alți doi mărturisitori și mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În anul 1780 un alt întemnițat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reușit să trimită o scrisoare împărătesei Ecaterina a II-a și Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui.

Între altele, scria: „Aici, în fortăreață, este și un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimește în robie de 24 de ani pentru credința ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeș, cel întemnițat în 1756, deci cu 24 de ani în urmă.

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel a fost hirotonit la București de Mitropolitul Neofit al Țării Românești, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniației, a fost prins și întemnițat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiția de a nu mai săvârși cele ale preoției, și a trăi și a munci ca un simplu țăran.

În anul 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Nicolae Oprea din Săliște, să plece la Viena pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioșilor din părțile de sud ale Transilvaniei (Făgăraș, Sibiu, Sebeș și Orăștie), prin care cereau drepturi pentru Biserica Ortodoxă.

Au fost primiți de împărăteasă, dar, în loc să li se dea un răspuns la plângerea lor, au fost aruncați în fioroasa închisoare Kufstein, din Munții Tirolului. În anii care au urmat, reprezentanții clerului și ai credincioșilor ortodocși din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităților habsburgice să elibereze pe cei doi captivi.

La 24 iulie 1784, Stana, soția lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai știe nimic despre el. Înseamnă că amândoi și-au sfârșit zilele în temnița de la Kufstein, jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, câștigând însă cununa muceniciei.

Pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci Mărturisitori din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat.

Troparul Sfinților Ioan și Moise, glasul 1:

Preoți cu chemare sfântă, Moise și Ioane, ca niște ostași adevărați ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere ați propovăduit dreapta credință și mărturisitori ai Ortodoxiei v-ați făcut pentru poporul cel credincios. Drept aceea, moarte mucenicească primind, rugați pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace și unire, iar sufletelor noastre mare milă.

Sfântul Ilarion cel Mare

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat din Palestina, aproape de cetatea Gaza. A fost trimis de părinții săi – eleni de neam – să studieze în Alexandria. Acolo, mai presus de înțelepciunea lumească, a deprins-o pe cea duhovnicească pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos și a primit Botezul creștin.

Auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l cunoască și a mers la dânsul în Egipt. A petrecut o vreme cu Sfântul Antonie, a văzut viața lui curată și mulțimea de credincioși care îl căutau, dar a ales să se întoarcă în țara natală pentru a-și căuta liniștea.

A aflat că părinții săi trecuseră la Domnul și a împărțit averea lor rudeniilor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine.

Astfel, lăsând cele deșarte, a mers într-un pustiu la șapte stadii de la Maiuma Gazei și acolo, între mare și între lac, trăia singur. Erau tâlhari în pustiul acela și l-a sfătuit cineva dintre cunoscuți să plece de acolo, să nu cadă în mâinile lor și să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine” – zicea el – „a fugi de tâlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tâlharii care ucid trupul. De aceștia nu mă tem. Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieții mele, de cine mă vei înfricoșa?”

Și viețuia în post și în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Avea doar o haină de păr și o manta din piele primită de la cuviosul Antonie.

În acel pustiu, sfântul a fost ispitit de diavoli prin gânduri de desfrânare. A avut diverse închipuiri și vise atât ispititoare, cât și înfricoșătoare. Cuviosul le-a biruit pe toate cu post și mai aspru și cu rugăciune multă.

Cuviosul și-a făcut o chiliuță mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea și acolo viețuia. A fost căutat și de tâlharii din zonă care s-au mirat de credința lui, de faptul că nu avea nimic și nu le era frică de ei. Apoi făgăduind să-și îndrepte viața lor, s-au dus.

Apoi, vestea despre sfânt a ajuns în toată Palestina și au început a veni la dânsul credincioșii, căutând ajutor și sfaturi. Astfel, cu puterea lui Dumnezeu a făcut mult bine celor ce veneau, între care numeroase minuni, vindecări și exorcizări.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion și de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul și îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniți, făcând atât de lungă cale și venind la mine? Aveți aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.

Prin toată Palestina a început a se face mănăstiri, cu binecuvântarea Sfântului Ilarion, și toți monahii veneau la el ca să audă din gura lui cuvânt de învățătură, iar el pe toți îi povățuia la calea mântuirii.

Pe la vârsta de 60 de ani, grija mănăstirilor înființate și a mulțimii ucenicilor împiedica liniștea sfântului Ilarion. Cuviosul plângea, aducându-și aminte de liniștea sa cea dintâi, când viețuia numai el singur. Și văzându-l pe el frații întotdeauna așa de mâhnit și plângând, îl întrebau, zicându-i: „De ce te mâhnești așa și plângi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plâng și mă mâhnesc pentru aceea, că iarăși m-am întors în lume și că mi-am luat plata mea, de vreme ce toți palestinienii și cetățile cele dimprejur mă slăvesc pe mine și voi, așișderea, mă cinstiți ca pe un stăpân și tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc”. Auzind acestea frații, au cunoscut că în taină voiește să plece de la dânșii și-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar starețul s-a mâhnit astfel doi ani.

Apoi Sfântul Ilarion a plecat de acolo împreună cu câțiva ucenicii mai apropiați în cetatea Vetilia, iar mai apoi în Pelusia. A călătorit prin diverse locuri, ajungând în final în muntele unde viețuise Sfântul Antonie cel Mare. După moartea Sfântului Antonie, era secetă și foamete mare în acele locuri.

Iar Sfântul Ilarion, văzând primejdia poporului care era chinuit de foame și de sete, și-a ridicat ochii și mâinile spre cer și s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorât o ploaie mare și a adăpat tot pământul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dânsul, aducând pe neputincioșii lor. Văzând sfântul cum lumea îl supără și aici și nu-l lasă să se liniștească, a început din nou să călătorească, ajungând la un moment dat în Sicilia, iar mai apoi în Cipru. Acolo, în apropiere de cetatea Pafos și-a petrecut finalul vieții, trecând la cele veșnice la vârsta de optzeci de ani.

Troparul Sfântului Ilarion cel Mare, glasul 8:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Mineiul mai menționează la această dată și pomenirea următorilor:

• Sf. Mc. Gaie, Dasie și Zotic
• Sf. Mc. Andrei, Ștefan, Pavel și Petru
• Sf. Mc. Teodota și Sf. Mc. Socrate Prezbiterul
• Sf. Mc. Ecvrat
• Sf. Cuv. Filotei
• Sf. Mc. Zaharia
• Sf. Cuv. Varuh
• Sf. Mc. Azis
• Sf. Mc. Ioan din Monemvasia