Sf. Gheorghe Pelerinul

Sf. Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Șugag (astăzi în județul Alba) din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.

Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”.

Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soției sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim.

Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.

La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii.

Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe.

Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iama. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.

Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el.

Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de diavoli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în tumul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.

În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic și multe mănăstiri în împrejurimi.

Sf. Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși.

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sf. Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul 1

Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.

Sf. Mc. Miron preotul

Sfântul Sfințit Mucenic Miron Preotul (Sec III) a fost preot în provincia Ahaia (Grecia). Guvernatorul Ahaiei, Antipatru, dorind să ducă la îndeplinire porunca împăratului Deciu (249-251) a început a persecuta pe creștini.

În ziua sărbătorii Nașterii Domnului, Antipatru a venit în lăcașul de cult unde slujea sfântul Miron pentru a prinde pe cei care participau la sfintele slujbe. Sfântul Miron l-a înfruntat pe guvernator în fața tuturor, scăpând astfel pe creștinii din biserică.

Pentru aceasta sfântul a fost închis și supus supliciilor. Prin minune dumnezeiască a scăpat nevătămat din numeroasele chinuri la care a fost supus. A suferit moarte martirică prin decapitare în nord-vestul Asiei Mici, în orașul Cizic.

Tropar, glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Miron, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sf. Mc. Straton și Ciprian

Sfinții Mucenici Straton și Ciprian (303) au suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian (284-305). Aceștia au fost prinși propovăduind pe Hristos fapt pentru care au închiși împreună cu animale sălbatice, însă prin providență divină au scăpat fără să pățească nimic.

În cele din urmă au suferit moarte martirică prin foc, fiind arși de vii, în orașul Nicomidia (Asia Mică – astăzi satul Ismid).