sâmbătă · Lună în scădere
Aducerea Sf. Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol; †) Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache; †) Sf. Cuv. Iosif de la Văratec; Sf. Mc. Diomid
Ziua națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor
Se fac nunți · se fac parastase
Ap. Romani 15, 30-33 · Ev. Matei 17, 24-27; 18, 1-4
Dar vă îndemn, fraților, pentru Domnul nostru Iisus Hristos și pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună cu mine să luptați în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine, Ca să scap de necredincioșii din Iudeea și ca ajutorul meu la Ierusalim să fie bine primit de către sfinți, Ca să vin la voi cu bucurie prin voia lui Dumnezeu și să-mi găsesc liniștea împreună cu voi. Iar Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toți. Amin!
Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) și i-au zis: Învățătorul vostru nu plătește darea? Ba, da! - a zis el. Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: Ce ți se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așadar, fiii sunt scutiți. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi, ia-l, și, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l și dă-l lor pentru Mine și pentru tine.
În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.
Constantin Brâncoveanu, acest binecredincios și iubitor de Hristos domnitor al Țării Românești, s-a născut la anul 1654 din părinți de seamă, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino († 1716), un foarte învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea domnitorului Șerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către mitropolitul Teodosie († 1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu multă pricepere, dar și cu înțelepciune și răbdare creștinească.
Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin Vodă își începu domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Multele altele sunt bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Însă dărnicia și purtarea de grijă ale evlaviosului voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor întinde și la frații români din Moldova și din Transilvania. De asemenea, vrednice de pomenit sunt și multele ajutoare trimise dreptcredincioșilor creștini aflați în suferință în ținuturile siriene, caucaziene și arabe, precum și la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului.
În anul 1714, însă, tocmai în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a trimis sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) mulțime de ostași care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi și l-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toți locuitorii țării.
La Constantinopol, domnitorul creștin și fiul său cel mare au fost întemnițați și chinuiți cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuși la nenumărate suferințe în închisoarea Șapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, el trebuia să se lepede de credința creștină, dar n-a voit să se despartă de Hristos.
Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creștin Constantin Brâncoveanu să-și încununeze fruntea, el și cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care toți au mărturisit-o până la moarte.
Și anume, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârșitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare.
Trupurile Martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creștini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului.
Mai târziu, moaștele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în țară, la anul 1720, de către doamna Maria, soția sa, și așezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria Voievodului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 19 iunie 1992 a trecut în rândul Sfinților din calendar pe Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache, având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an.
Pentru rugăciunile Sfinților Martiri Brâncoveni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Cuviosul Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în Transilvania, într-o familie de oameni credincioși. În acea vreme, a avut loc răscoala românilor ortodocși din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece și a uniației. Din cauza acestor tulburări și prigoniri, multe familii de români, statornici în credința ortodoxă, au venit în Moldova, între care și cea a Cuviosului Iosif.
Râvnind vieții îmbunătățite a monahilor, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile din Moldova și, văzând viața duhovnicească a multor nevoitori, le-a urmat pilda. Astfel, a devenit ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi († 1794), pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna, și a învățat de la el ascultarea, smerenia, înfrânarea, postirea, privegherile și rugăciunea minții.
Când Sfântul Paisie s-a mutat cu obștea la Mănăstirile Secu și Neamț, a venit și Cuviosul Iosif, care, la recomandarea starețului, a fost călugărit și hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, Cuviosul Iosif povățuia duhovnicește Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamț, dar și maicile de la Schiturile Gura Carpenului și Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea starețului său, a devenit sihastru în Munții Neamțului, cu alți doi părinți, Gherman și Gherontie.
După anul 1785, sub îndrumarea Cuviosului Paisie și cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună temelie Mănăstirii Văratec, împreună cu maicile Olimpiada și Nazaria, ucenicele sale duhovnicești de la Schitul Durău. Sihastru și dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări și mireni, Sfântul Iosif este cel dintâi îndrumător al așezării călugărești de la Văratec și, în același timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri.
Cunoscându-i purtarea, lucrarea și slujirea de la Văratec, Mitropolitul Veniamin Costachi († 1846) al Moldovei, l-a prețuit pentru sfințenia vieții și faptele bune pe care le săvârșea. Ca ucenic și următor al Sfântului Paisie Velicicovschi, Cuviosul Iosif a devenit întemeietor al vieții monahale de la Văratec, dar și misionar pentru cei din împrejurimi. Împreună cu starețele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericești, la lucrul de obște și pravila din chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână și rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratec a devenit ctitor al primelor două biserici ridicate, al celei din lemn (1785) și al celei din zid (1808-1812), ambele cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Cuviosul Iosif s-a nevoit de asemenea, timp de treizeci de ani, cu îndrumarea duhovnicească a mai bine de 300 de călugărițe din ținutul Neamțului, precum și a numeroși pustnici din munții de lângă Sihla. Slujitor râvnitor al cuvântului lui Dumnezeu, el a pătruns încă din tinerețe duhovniceștile înțelesuri ale Sfintei Scripturi și ale scrierilor Sfinților Părinți, ostenindu-se și la copierea manuscriselor scripturistice, patristice și a cărților de cult.
Ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat duhul râvnei duhovnicești și al jertfirii de sine, dar și gândul de a dobândi desăvârșirea, dintre ucenicii săi amintind pe Ieromonahul Irinarh Rosetti († 1859), ctitor al Mănăstirii Horaița, apoi al bisericii de pe Muntele Tabor, în Țara Sfântă.
Cuviosul Iosif a dus o viață aspră, iubindu-L pe Dumnezeu și pe oameni, îndeletnicindu-se cu rugăciunea și cu citirea cărților duhovnicești. Pentru viața sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni și al izgonirii duhurilor necurate.
Adesea, prin rugăciunile sale înălțate către Sfânta Treime și către Maica Domnului, mulți creștini primeau curând vindecare de bolile sufletești și trupești. Blândețea, îndelunga răbdare, bunătatea și dragostea l-au făcut pe ieroschimonahul Iosif să fie iubit, ascultat și prețuit de către soborul Mănăstirii Văratec, dar și de către pelerinii care veneau acolo. Prin viața sa, prin tot ceea ce a învățat și a lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o adevărată pildă de trăire a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
A trecut la cele veșnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Văratec, ctitoria sa.
Locurile din Munții Neamțului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiția locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” și „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează și un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.
Pentru faptele și viața lui plină de sfințenie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților Cuvioși, în anul 2008, fiind pomenit pe 16 august. Sfintele sale moaște au fost aflate în anul 2013 și sunt așezate spre închinare în biserica mare a Mănăstirii Văratec.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Purtătorule de Dumnezeu, Cuvioase Părinte Iosife, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț, ctitor și duhovnic al Mănăstirii Varatic, povățuitor al monahilor și credincioșilor evlavioși te-ai învrednicit de mari daruri de la Milostivul Dumnezeu. Pentru aceasta, cu adâncă evlavie facem pomenirea ta și strigăm ție: Cuvioase Părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Sfânta Mahramă a Mântuitorului Iisus Hristos este cinstită în fiecare an la 16 august în Biserica Ortodoxă Română. Conform Tradiției, pânza a fost dată de Iisus Hristos regelui Abgar al Edessei pentru a fi vindecat de lepră. Pe mahramă a rămas imprimat chipul Mântuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi.
Ea este cea mai veche reprezentare a chipului Mântuitorului. Sfânta Mahramă a Domnului s-a păstrat la Edessa, în Catedrala orașului. În 944, ea a fost mutată la Constantinopol, iar în 1204 cavalerii cruciadei a IV-a au luat-o și au dus-o în Occident. Ea a ars la Paris, în timpul revoluției franceze.
Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să mântuiești din robia vrăjmașului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulțumire strigăm Ție: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuiești lumea.
Sfîntul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meșteșugul doctor, iar de credință creștin. El tămăduia nu numai trupurile, dar și sufletele omenești, pentru că învăța pe păgîni să creadă în Hristos și apoi să se boteze.
În vremea împăratului Dioclețian a lăsat Tarsul și a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcînd multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pămîntești, ci cu chemarea numelui Atotputernicului și dătătorului de tămăduiri, Hristos și cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile și astfel încredința pe cei necredincioși. Mulți se întorceau de la înșelăciunea idolească prin doctoria și învățătura lui.
Împăratul Dioclețian, fiind atunci în părțile Răsăritului și înștiințîndu-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Ostașii trimiși, mergînd la dînsul, l-au aflat sfîrșit în Domnul. Deci, au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului.
După tăierea capului, toți ostașii aceia și-au pierdut luminile ochilor, rămînînd orbi. Astfel au fost duși de alții la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Văzînd împăratul capul și ostașii orbi, le-a poruncit să ia capul și să-l pună la locul său. Făcînd ostașii aceasta, îndată au văzut și au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Mucenicul Tău, Doamne, Diomid, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Versiunea: 0.1.2 / 11.09.2026 - 19:14