Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu.

Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele ale casei și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, sub povățuirea duhovnicului ei – Sfântul Ioan de la Râșca, pe atunci stareț al Mănăstirii din Cetatea Neamțului, sporea în rugăciune și fapte bune, iubind din tot sufletul pe Hristos și dorind să-I închine toată viața ei. Voința părinților ei a fost însă alta, iar Teodora a fost căsătorită, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din cetatea Ismail.

Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos și arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală. Marii sihaștri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț, precum și duhovnicul care îi cunoștea firea evlavioasă și râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viața de sihăstrie.

Astfel, fericita Teodora a intrat în cinul monahal la Schitul Vărzărești – Vrancea, iar după doi ani, soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii.

La Vărzărești, fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora le întrecea pe toate celelalte surori în rugăciune, smerenie și nevoință duhovnicească.

După câțiva ani, năvălind turcii în acele părți, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo.

Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești, iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.

Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru bătrân i-a oferit chilia sa, care se afla sub stâncile uriașe ale Sihlei, iar el și-a căutat adăpost și mai tainic în altă parte. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o sfătuia, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, ce se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu.

Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită necontenit de harul Duhului Sfânt.

Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din adâncul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte.

În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Stăruind neîncetat în rugăciunea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.

Ajungând Cuvioasa aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc.

Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci hainele îi erau rupte și zdrențuite de vreme, și le-a spus să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic, care să o spovedească și să o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui.

Apoi părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Între anii 1725-1780, întru pomenirea nevoințelor Cuvioasei Teodora, s-a ridicat Schitul Sihla cu o bisericuță de lemn și câteva chilii, având hramul Schimbarea la Față, care, cu unele adăugiri și prefaceri, dăinuiește și azi.

Cinstitul trup al Sfintei Teodora a rămas în peșteră până prin anii 1828-1835, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei.

În anul 1853 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în peșterile de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte: Sfânta Teodora din Carpați.

Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele Sfinților, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova au început să o socotească și să o cinstească drept Sfântă îndată după adormirea ei în Domnul, mergând în pelerinaj la chilia ei din peștera de lângă Schitul Sihla.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 7 august.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul 1

Cele pământești părăsind și jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereștile daruri luând și cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit și la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peștera și sfintele tale moaște. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul

Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil.

Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile și găsindu-l înzestrat pentru iconografie.

La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat pașii spre pământul binecuvântat al Moldovei, trimis să învețe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădești, urmașii nașului său.

Din această perioadă, datează și cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș).

Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colțea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) și Bordești (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeștii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeștii de Pădure (jud. Prahova), Călinești(com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) și biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum și biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat și icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (sec. XV).

Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post și rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă. Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.

Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soția sa, Tudora, a trecut la cele veșnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor.

La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini.

În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare, trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.

Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei românești. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Tropar, glasul 1

Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului Sfânt te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Preasfintei Treimi să mântuiască sufletele noastre.

Sf. Cuv. Mc. Dometie Persul

Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin și era de neam pers. El a fost povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar, și lăsându-și păgânătatea părintească și rudeniile a mers la hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe și, intrând intr-o mănăstire, a primit Sfântul Botez, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a petrecut în toată nevoința vieții pustnicești. Dar prin zavistia și asupririle diavolului viclean, fiind urât de monahii ce erau acolo, a fugit și a mers în mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, în cetatea lui Teodosie, și a urmat vieții arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură și dormea foarte puțin, neculcându-se, nici șezând, ci stând rezemat în toiagul său.

De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon Cuviosul Dometie, iar când s-a înștiințat că arhimandritul voiește să-l silească și la preoție, s-a dus de acolo și s-a suit într-un munte pustiu, unde viețuia întru Dumnezeu, suferind arșița, frigul și toate schimbările văzduhului.

Apoi, intrând într-o peșteră, petrecea acolo săvârșind multe minuni cu numele lui Hristos, pentru că dădea tămăduiri celor ce veneau la dânsul și îi aducea de la înșelăciunea idolească la credința în Hristos. Iar când a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înștiințându-se de cele ce făcea sfântul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Și ducându-se trimișii, au aflat pe sfântul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcându-și cântarea cuviincioasă a ceasului al treilea, și, năvălind asupra lor, i-au omorât cu pietre.

Astfel și-a săvârșit Cuviosul Dometie alergarea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, împreună cu cei doi ucenici ai lui.

Tropar, glasul 4

Cu pustnicia mai înainte pedepsindu-te în munte, taberele vrăjmașilor cele netrupești cu arma Crucii le-ai pierdut, întru tot fericite și iarăși spre chinuire bărbătește te-ai întrarmat, ucigând pe Copronim cu sabia credinței. Iar pentru acestea ai fost încununat de Dumnezeu, Cuvioase Mucenice Dometie, pururea mărite.

Sf. Ier. Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului

A primit moartea pentru Hristos prin decapitare în anul 213. Avea vârsta de 116 ani.

Sf. Cuv. Nicanor de la Mănăstirea Zavorda

Sfântul s-a născut în anul 1491, în Tesalonic. Părinții săi, Ioan și Maria, doi credincioși înstăriți, au întâmpinat mari greutăți în a dobândi prunci. După mulți ani de rugăciuni, posturi și fapte bune, cei doi au dobândit de la Dumnezeu un băiat, pe care l-au botezat Nicolae.

Dorind a avea o viețuire creștină, părinții săi l-au dat pe băiat în grija unui învățător creștin. Încă din fragedă vârstă, tânărul Nicolae și-a manifestat dorința de a intra în mănăstire. Pentru aceasta, el se va deprinde rapid cu rugăciunile îndelungate, cu posturile, cu privegherile și cu studiul sfânt.

Pe când tânărul avea numai 20 de ani, tatăl său a trecut la cele veșnice, iar, la scurt timp, și mama sa. Văzându-se unic moștenitor al unei mari averi, tânărul va împărți întregul avut săracilor și orfanilor, după care va lua drumul mănăstirii, primind numele Nicanor. Datorită viețuirii lui înalte, mulți au început a-l căuta, pentru sfătuire și binecuvântare.

Vestea despre monahul nevoitor Nicanor a ajuns până la mitropolitul din Tesalonic, care îl va și hirotoni diacon, iar mai apoi preot, păstrându-l lângă dânsul. Cu toate acestea, sfântul își dorea încă o viață sihăstrească, liniștită și tăcută. Astfel, într-o noapte, pe când sfântul se ruga și priveghea, o voce dumnezeiască i-a spus: „Mergi în muntele Kalistratos, pentru a duce luptele cele înalte.”

La numai cei 27 de ani ai săi, părintele Nicanor a plecat spre destinația revelată împreună cu Sfântul Dionisie din Olimp. Pe cale însă, prin mijlocirea lui Dumnezeu, drumurile celor doi se vor separa, numai Nicanor ajungând în Muntele Kalistratos, cunoscut și sub denumirea de muntele Vermion sau Grevena. Ajuns în muntele pustiu, tânărul își va săpa singur o peșteră sihăstrească, în pieptul muntelui stâncos, deasupra apelor râului Aliakmonas. Deși ducea viață pustnicească, sfântul cobora uneori în satele din împrejurimi, pentru a-i întări în credință pe creștinii greu încercați de vremuri.

Într-o noapte, tot în vremea rugăciunii, o voce dumnezeiască i-a cerut să urce pe culmea muntelui, să afle o icoana cu Mântuitorul Iisus Hristos; această icoană fusese ascunsă în munte încă din vremea iconoclaștilor. Aflând icoana, Dumnezeu i-a cerut sfântului să zidească pe acel loc o mănăstire. Astfel, sfântul va zidi mănăstirea închinată Schimbării la Față a Domnului.

Sfântul Cuvios Nicanor a trecut la cele veșnice în ziua de 7 august 1549, la vârsta de numai 58 de ani. Sfintele sale moaște sunt păstrate, cu mare evlavie, în capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în incinta mănăstirii sale.