Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița de la Muntele Athos

În vremea zidirii Schitului Românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos, primul stareț, ieroschimonahul Nifon, plin de râvnă duhovnicească și dragoste către Maica Domnului, se gândea în ce chip ar putea dobândi o sfântă icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care să fie spre mângâiere frățimii și a închinătorilor, și totodată ocrotitoare acestei noi obști monahale, precum se află și la celelalte sfinte mari locașuri din Sfântul Munte.

Și fiindcă alt mijloc nu era, a alergat cu fierbinți lacrimi către însăși Maica Domnului și preaiubitul ei Fiu, dulcele Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, cerând mila și ajutorul Său, ca zugrăvind o icoană nouă a Maicii Domnului, să o proslăvească prin faceri de minuni.

În anul 1863, pentru neapăratele trebuințe ale Sfintei Mănăstiri, mergând în România, Părintele Nifon, însoțit de Părintele Nectarie Ieroschimonahul, și ajungând în Iași, unde a stat mai mult timp, nu încetă cercetând vreun bun zugrav, care ar fi primit să zugrăvească icoana Maicii Domnului, în condițiile pe care le dorea: cu post și rugăciune.

În sfârșit, din Pronia lui Dumnezeu, Care hotărâse ca sfântul nou locaș românesc să fie înzestrat cu un neprețuit odor sfânt, cu această sfântă, preastrălucită și neasemănată icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, plină de har și de toată frumusețea, protectoarea și de grijă purtătoarea noastră, a aflat de un bătrân și bun zugrav român, anume Iordache Nicolau din orașul Iași.

Cu acesta intră în vorbă pentru zugrăvirea icoanei Maicii Domnului, arătându‑i și condițiile următoare: să zugrăvească Icoana Maicii Domnului, cu Domnul Iisus Hristos prunc în brațe pe stânga, cât va putea mai bine și mai frumos, în mărime de 1 m și 10 cm, pe scândură de lemn de tei; și în tot timpul cât va lucra, să facă rugăciune către Maica Domnului, citind Acatistul sau Paraclisul în toate zilele, și să nu mănânce, nici să bea mai înainte de lucru, iar după mâncare să nu mai lucreze, și să se păzească în curățenie trupească până la terminare, să fie mărturisit la duhovnic și să nu aibă ceartă și vrajbă cu nimeni.

Evlaviosul zugrav primi cu bucurie zisele condiții, dar se umilea, zicând că-i tremură mâinile de bătrânețe și că nu mai poate zugrăvi așa bine și curat ca altădată; Părinții îl încurajau însă să aibă credință și să se silească, pentru că-i va ajuta Maica Domnului. Și așa, bunul și cucernicul bătrân zugrav a început cu multă evlavie a lucra frumos și cu bună sporire, astfel că, în câtva timp, a terminat veșmintele și celelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfintele Fețe să le facă pe urmă, după cum era obiceiul lui.

După ce a terminat de zugrăvit, cum s-a priceput mai bine, veșmintele și câmpul, a început a lucra la Sfintele Fețe a Maicii Domnului și a lui Dumnezeu Pruncul, Domnul Iisus Hristos, silindu-se cu toată dăruirea ca să le facă pe cât va putea mai bine; însă în ziua aceea, după multă osteneală, îl apucă seara fără vreo izbândă, și astfel lăsă lucrul mâhnit.

A doua zi, plin de zel, se apucă de dimineață a lucra cu toată silința, că doar ar putea reuși să îndrepte Sfintele Fețe și să le termine; căci ardea cu sufletul de dragostea duhovnicească pe care avea să vadă Sfânta Icoană făcută așa precum doreau și Părinții. Dar, cu toată osteneala lui și cu tot zelul ce avea, lucrul ieșea dimpotrivă; că nu numai că n-a putut să le îndrepte, ci și mai rău le-a schimonosit, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe și urâte, ieșite din cuviincioasele măsuri, având o înfățișare întru totul neplăcută.

Văzând bietul zugrav că după atâta osteneală, trecându-i mai toată ziua, n-a putut face nimic, se mâhni din adâncul inimii și, nepricepându-se ce să mai facă, încetă de a mai lucra, văitându-se în sine și zicând:

„Păcat de osteneala mea și de postul pe care l-am suferit atâtea zile, în zadar lucrând fără niciun folos duhovnicesc la această icoană! Dumnezeu să mă ierte, nu știu, poate nu este voința Maicii Domnului să fac eu icoana aceasta, pe care cu atâta evlavie o cere Părintele Nifon; nu știu ce să zic! Că eu cu rugăciuni și post, cu toată osteneala și dragostea, de atâta timp mă muncesc și nu pot face nimic! De atâta vreme mă ostenesc să îndrept Sfintele Fețe, și parcă mi-am ieșit din minte, căci mai rău le-am mâzgălit; ori că mi-am uitat meșteșugul…”

Pe de altă parte, Părintele Nifon, arzând cu dorul să vadă Sfânta Icoană terminată, se duse în ziua aceea, împreună cu Părintele Nectarie, să vadă cum lucrează zugravul la icoană, dacă o face bine și frumoasă, și găsi pe zugrav mâhnit, că nu putea isprăvi nimic; și văzând icoana, rămaseră întristați și în mirare, socotind în sine, ca niște oameni, că nu este voia lui Dumnezeu și a Maicii Domnului ca Sfântul nou Locaș Românesc Prodromu să se întărească prin această Sfântă Icoană și să aibă un dar și mângâiere duhovnicească și ocrotire pentru cei ce cu frica lui Dumnezeu și cu dragoste se vor nevoi într-însul, precum și ajutor și răsplătire binefăcătorilor și miluitorilor lui. Însă Maica Domnului pregătea un mai mare dar și mângâiere decât socoteau ei; căci cerea cu umilință mila lui Dumnezeu.

Apoi le povesti și bătrânul zugrav ce a suferit și câtă osteneală și-a dat, ca să poată face o lucrare bună și plăcută, și cum n-a putut reuși întru nimic. Părinții îl mai încurajară însă cu cuvinte duhovnicești, ca să nu-și piardă evlavia, ci să mai încerce o dată a îndrepta și săvârși Sfintele Fețe; și de nu va putea face nimic, să o lase așa precum va ieși, că ,,noi, zice, îți vom plăti osteneala și o vom lua; mai roagă-te și dumneata cu fierbințeală, ca să-ți ajute Maica Domnului să isprăvești bine și frumos”.

Se întâmplase să vină acolo și Părintele Grigorie Ieromonahul, ucenicul Preasfințitului Arhiereu Nil Pentapoleos din Sfântul Munte, și, văzând icoana în așa stare, zise: „Păcat de osteneala și cheltuiala ce faceți cu această icoană. Ce, voiți să o duceți la Sfântul Munte? Dar nu găsiți acolo zugravi mai buni, să faceți o icoană frumoasă, cum se cuvine și după cum doriți?!”.

Părinții îi răspunseră că nu pot lăsa pe zugrav în pagubă, ci că, plătindu-i acestuia ce se înțeleseseră, o vor dărui la vreo biserică săracă din Iași.

După aceea, Părinții au plecat la Metoc, iar zugravul a acoperit icoana cu o pânză curată și, încuind cu cheia ușa camerei unde lucra, s-a retras foarte mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, ci tot închinându‑se să-i lumineze Dumnezeu mintea și rugându-se să-i ajute a termina frumos Fețele Sfintei Icoane.

A doua zi, sculându-se mai de dimineață și luând cheia, a deschis ușa camerei unde lucra Sfânta Icoană și a început a pregăti cele trebuincioase pentru zugrăvit, având multă dorință și râvnă să se apuce de lucru; și, făcând câteva metanii, se închină și se rugă Maicii Domnului să-i ajute.

Și așa, mergând să înceapă lucrul, a ridicat pânza de pe Sfânta Icoană; și – o, minunile Maicii lui Dumnezeu! – văzu, înspăimântat, că Sfintele Fețe sunt cu desăvârșire îndreptate și bine încuviințate, pline de dumnezeiesc har și veselie, după cum se vede și până acum la această Sfântă Icoană a Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, care nu altfel, ci în adevăr cu dumnezeiască minune sunt săvârșite!

Această minune, spre mai bună încredințare, a întărit-o zugravul prin act sigilat și iscălit cu propria sa mână, pe care l-a dat Părinților și care se păstrează în arhiva Schitului Prodromu din Sfântul Munte, unde se află și Sfânta Icoană; iar cuprinsul lui este acesta:

Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Fețele Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Christos; după ce am dat mâna întâia și a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârșit, privind eu la chipuri, cu totul au ieșit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul; și așa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându‑mă, să mă apuc mai cu dinadinsul.

După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, și când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârșit precum se vede; și eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși cu greșeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.

Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iași

Minunea aceasta s-a întâmplat noaptea, spre 28 iunie; iar pomenirea minunatei zugrăviri a acestei Sfinte Icoane s-a pus la 12 Iulie, fiindcă la 13 avem Soborul Arhanghelului Gavriil, care, ca unul ce întotdeauna este slujitor de aproape al Maicii Domnului, credem că tot prin el s-a săvârșit și această minune. Pe lângă aceasta, era cu greu să se pună două praznice cu privegheri de toată noaptea unul după altul, adică la 28 și 29 Iunie, când se prăznuiesc și Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Și s-a așezat să se facă praznic mare, cu privegheri de toată noaptea, care se numește și cel de-al doilea hram al Schitului Românesc Prodromu, adică al Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița.

Minunea aceasta, după cum am zis, văzând-o zugravul, nu se pricepea cum s‑a făcut aceasta. Asemenea și ucenicii lui, văzând, i‑a cuprins mirarea și au început a chema prietenii și vecinii de prin preajmă ca să vadă, și îndată s-a umplut casa zugravului de lume multă, care se minuna de proslăvirea Sfintei Icoane, și toți se închinau, aprinzând lumânări, îndulcindu-se duhovnicește de privirea Sfintelor Fețe, așa de bine încuviințate și minunate, pline de har și o frumusețe neasemănată, care deodată aduc la evlavie și respect pe oricare privitor.

Părinții Nifon și Nectarie cu ceilalți, fiind la Metocul din orașul Iași, îngrijorați și întristați, neștiind nimic de această minune, fără de veste văd că vine unul din ucenicii zugravului foarte repede, zicând în gura mare:„Să trimiteți curând să ia Sfânta Icoană, fiindcă în noaptea aceasta singură s-a zugrăvit, și s-a adunat lume multă, încât nu mai încape, privind la minunea Sfintei Icoane!”.

Deocamdată Părinții nu credeau cele zise de vestitor, și cu gândul acesta au trimis pe Părintele Dositei Schimonahul, îngrijitorul Metocului și, ajungând ei la casa zugravului, nu puteau intra să vadă Sfânta Icoană de îmbulzeala poporului; deci îndată, luând o trăsură și învelind Sfânta Icoană cu o pânză curată, au adus-o la Metoc, urmând și poporul. Iar în Metoc venind, au închis porțile curții și n‑au mai lăsat pe nimeni să intre, până se vor sfătui ce este de făcut.

Apoi grabnic au făcut cunoscut Sfintei Mitropolii de această minune; și venind însuși Preasfințitul Mitropolit Calinic Miclescu, cu câțiva clerici, fiind aproape Metocul de Sfânta Mitropolie, au văzut cu toții Sfânta Icoană și, crezând, s-au închinat cu toată evlavia, minunându-se și zicând: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica Domnului prin această minunată și proslăvită Icoană a sa!”. Apoi Mitropolitul a dat binecuvântare ca să se sfințească apa; și îndată a năvălit lume multă la Metoc, spre închinarea Sfintei Icoane, cerând a se citi acatiste și a se face aghiasmă.

Și îndată a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin Sfânta Icoană și a face minuni pe care, din cele multe, puține le vom spune aici, câte s-au putut ține minte cu de-amănuntul, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici, și pentru ca să nu mâniem pe Dumnezeu, tăcând adevărul; că pe unele le-au văzut cu ochii lor Părinții Nifon și Nectarie, împreună cu alți preoți și monahi, cât timp au stat cu Sfânta Icoană în țară, iar altele s-au văzut de toți Părinții, când s-a dus Sfânta Icoană la Schit, în Sfântul Munte, și s-a pus în biserica mare.

Un om avea albeață pe amândoi ochii, încât se vedeau luminile ochilor lui ca laptele de albe; și aducându‑l, s‑a închinat la Sfânta Icoană; și stropindu-l și spălându‑i ochii cu aghiasmă, i-au dat de a și băut, luând și acasă ca să bea și să se mai spele, spunându-i să aibă credință la Maica Domnului; și așa făcând, peste trei zile a venit ca să mulțumească Maicii lui Dumnezeu, arătându-și ochii că s-au curățit și vedeau luminat.

Un alt om avea lepră peste tot trupul, încât era numai răni; și închinându-se cu credință, bând și stropindu-se cu aghiasmă, a căzut lepra de pe trupul său ca niște solzi și s-a curățit.

Un boier a venit și a spus că fiul său, acum de trei zile, numai pentru că suflă se mai cunoaște cum că este viu, și zace în pat cu totul mort. Deci, rugându-se Maicii Domnului la Sfânta Icoană, cu credință, cu lacrimi și cu evlavie, a luat aghiasmă și, stropind copilul, dându-i și în gură puțină ca să bea, îndată s-a deșteptat și s-a sculat cu totul sănătos. Apoi, de bucurie, l-a adus tatăl său de s-a închinat la Sfânta Icoană și a mulțumit Maicii lui Dumnezeu cu lacrimi și cu daruri.

Acestea și altele multe: bolnavi de friguri, surzi, cu dureri de cap și de măsele, de ochi, de vătămături, îndrăciți, care suferă de epilepsie și alte multe feluri de boli s-au tămăduit prin această Sfântă Icoană, pe care minuni Părinții de la Metoc nu le-au mai însemnat, fiind covârșiți de îmbulzeala poporului, care cerea neîncetat a le citi paraclise, acatiste și aghiasme, încât nu puteau să țină cont de cine cu ce se folosește, și mai ales că erau amenințați de orășeni a le opri Icoana acolo, zicând că lor li se cuvine, fiindcă în Iași s-a făcut minunea cu zugrăvirea Dumnezeieștilor Fețe. Acestea înțelegând Părinții Nifon și Nectarie, și văzând că se înmulțește poporul, venind neîncetat, s-au temut să nu le oprească Sfânta Icoană, astfel că, luând-o cu grăbire, au plecat spre Sfântul Munte.

Plecând din Iași, au venit cu Sfânta Icoană în orașul Huși. Dar și acolo, mare minune! Cum a simțit poporul? Căci seara târziu au sosit la Episcopie, și a doua zi, când s‑a luminat, tot orașul a prins de veste, ca și cum le-ar fi vestit cineva, și îndată s-a umplut Episcopia de popor. Însă Părinții și de aci îndată au plecat, temându-se ca nu cumva să-i urmărească de la Mitropolie, că acum se înștiințase și Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și zicea: „Să se oprească Sfânta Icoană, fiindcă s-a făcut minunea în țară!”.

De acolo au mers în orașul Bârlad, și au dus Sfânta Icoană în casa Doamnei Ecaterina Șuțu, care cu multă dragoste și cucernicie a primit-o. Aci, aflând Protoiereul, a poftit pre Părinți să aducă Sfânta Icoană în catedrala orașului, ca să se închine lumea mai cu înlesnire. Mergând cu Sfânta Icoană în biserică, și începând a se închina mulțimea din acel oraș, iarăși a săvârșit și acolo multe minuni, dintre care vom spune pe una mai însemnată.

Era în oraș un învățător și înțelept bine pregătit în științele profane, care avea la școala lui pe fiii celor mai însemnate persoane de acolo, și spuneau despre dânsul bârlădenii că este foarte de treabă și cinstit, însă nu are evlavie la cele sfinte, și la biserică nu merge, fără numai la Sfintele Paști. Acela, auzind de venirea Sfintei Icoane, a trimis trăsura sa, rugând pe Părinți să facă osteneală să meargă cu Sfânta Icoană la casa lui; dar Părinții nu au voit, trimițându-i răspuns că mai cuviincios este să vie el la Sfânta Icoană.

Astfel, a trimis trăsura în trei rânduri, ca să meargă părinții cu Icoana la el; și mai rugându-i pe Părinți și alte persoane de vază, s-au îndemnat aceștia a merge cu Icoana la dânsul, pentru folosul sufletului lui. Deci, când au voit să ia Părinții Sfânta Icoană și să o pună în trăsură, așa de grea s-a făcut încât abia patru oameni cu mare greutate au dus-o până la trăsură, iar când au voit să o pună în trăsură, a trosnit așa de tare tocul în care era Sfânta Icoană încât toți s-au spăimântat, și caii de la trăsură au tresărit, iar tocul Icoanei s-a desfăcut din toate încheieturile lui.

Atunci au cunoscut toți că nu voiește Maica lui Dumnezeu să meargă acolo unde nu era evlavie și credință, ci numai o iscodire și defăimare; iară înapoi întorcând-o, doi oameni au adus-o prea ușor.

Asemenea, o femeie de neam mare, evlavioasă dar greu bolnavă, fiind afară la moșie, auzind de Sfânta Icoană și de minunile pe care le face, voia să meargă în oraș ca să i se închine și să ceară sănătate la Maica Domnului, dar se temea să se suie în trăsură, ca să nu moară pe drum, până în oraș. I s-a arătat Maica Domnului în chipul acestei Sfinte Icoane în vis, poruncindu-i să se scoale curând și să vie la Bârlad, ca să se închine Maicii Domnului și să se binecuvânteze de la Sfânta Icoană; și cum s-a suit în trăsură, îndată s-a simțit sănătoasă, și venind la Părinți, a mărturisit, zicând: „Cu adevărat, pe această Sfântă Icoană o am văzut astă-noapte în vis, care mi-a zis să viu cât mai degrabă la Bârlad, să apuc închinarea ei, și acum iată-mă cât sunt de sănătoasă!”. Și ea dădu slavă Maicii Domnului.

De acolo au venit Părinții cu Sfânta Icoană la Galați și au pus-o în Biserica Sfinților Împărați. La această biserică, un zugrav lucra meșteșugul său și, văzând el îmbulzeala poporului care se închina și admira Sfânta Icoană, i s-a părut ceva străin și a început a-i ocărî pe oameni. „Nu vă amăgiți, că greșiți; un bun pictor poate să zugrăvească o icoană mult mai frumoasă ca aceasta” – și altele mai multe zicea.

Acestea bârfind, însuși se uita cu obrăznicie la fața Sfintei Icoane, ocărând poporul în gura mare. Și iată că, deodată, Maica lui Dumnezeu, prin schimbarea feței sale atât l-a îngrozit, încât s-a înfricoșat cu totul, și apoi el singur s-a făcut propovăduitor poporului, zicându‑le să creadă că într-adevăr Sfânta Icoană cu minune dumnezeiască este zugrăvită, că face semne mai presus de fire și este făcătoare de minuni.

După plecarea Sfintei Icoane din Iași, a urmat o preaslăvită minune, de mare mirare în acel ținut.

Un evreu cu soția și copiii ținea un han la drum; acel evreu, ducându-se după negoțul său, a lăsat în han pe soția sa cu copiii și o slugă. S-a întâmplat însă și a murit evreul acolo unde s-a dus, și un alt prieten al lui, asemenea evreu, îngropându-l, a luat marfa și banii rămași, aducându-le evreicei, soției mortului, spunându‑i de întâmplarea morții bărbatului ei.

Iară după ce s-a dus acel evreu străin, vrăjmașul a pus în mintea slugii ca să omoare pe evreică și, luându-i averea, să se ducă de acolo. Deci pândind o noapte când evreica era singură numai cu copiii, a intrat la dânsa pe când dormea și a început a o amenința că o va omorî de nu-i va da banii pe care-i are; ea, văzând primejdia, și după toate rugămințile nefolosind nimica, a scos tot ce avea și i-a dat, numai să-și scape viața. Luând sluga aceea banii și lucrurile date, a intrat în altă grijă, socotind că evreica are să spună oricui va veni în han, și va fi vădit. Deci, ca să fie fără de grijă, a socotit în gândul său să o spânzure; și, gătind acela spânzurătoarea, evreica se ruga către dânsul ca să o lase cu viață; el însă își căuta de planul său.

Între acestea și-a adus aminte evreica de această Sfântă Icoană și de minunile ei, precum auzise de pe la trecători, fiindcă străbătuse această veste pretutindeni, și la acea nevoie a început cu lacrimi a se ruga ca o creștină, zicând: „Maica Domnului, dacă Chipul Tău cu adevărat s-a zugrăvit cu dumnezeiască minune, precum am auzit, și tu ești adevărată Născătoare de Dumnezeu, izbăvește‑mă de această primejdie, și atunci voi crede și mă voi boteza cu toată casa mea!”.

Acestea și alte mai multe zicându-le femeia, cu mare plângere, sluga s-a apropiat de ea, gata să-i pună lațul de gât, dar, socotind el că este prea sus și nu o va putea ridica, l-a lăsat puțin mai jos și apoi, suindu-se pe scaun, a pus lațul în gâtul său, să vadă de este potrivit; și, cu îngăduința lui Dumnezeu, a călcat strâmb pe scaun și îndată a sărit scaunul de sub picioarele lui, rămânând singur spânzurat. Văzând evreica această minune, a rămas încremenită de frică și, socotind minunea, a crezut cu toată casa ei și s-a botezat după cum făgăduise.

La plecarea Părinților Nifon și Nectarie din Galați cu Sfânta Icoană, aproape de pornire fiind, s-a făcut chipul Sfintei Icoane numai valuri de-a lungul obrazului, ca asudată; apoi, intrând într-un vapor austriac, Loid, se mirau toți cei de acolo de chipul cel minunat al Maicii Domnului, nu numai pasagerii creștini ortodocși, dar și ceilalți, cinstindu-l și închinându-i-se.

Ajungând Părinții cu Sfânta Icoană în Sfântul Munte, la arsanaua Mănăstirii românești, au trimis veste sus, la Monastire, ca să se pogoare preoții îmbrăcați în sfintele veșminte, cu cântări și tămâieri, spre întâmpinarea Sfintei Icoane; și așa, ducând-o în sunetul clopotelor, au așezat-o în sfânta biserică mare, unde se vede până azi și toți câți intră i se închină cu multă evlavie și o sărută. După aceasta, cu sfatul de obște, s-a făcut rânduială și s-a întocmit slujbă, ca să i se facă pomenire în fiecare an, cu milostenii la toți câți se vor aduna din toate părțile.

Se afla pe atunci în Schit un monah topit de boală, cu numele Inochentie, care numai prin suflare se cunoștea că este viu, de trei săptămâni nemâncat, și nu mai putea vorbi nicidecum. Dar cum a intrat Sfânta Icoană în Monastire, ca dintr-un somn s-a trezit și a cunoscut că a venit Icoana Maicii Domnului, cu care împreună darul și îndurările sale. Deci a cerut ca să-l ducă în biserică și, închinându-se, acestea a grăit către Sfânta Icoană: „Maica lui Dumnezeu, de-mi este de folos să mai trăiesc, însănătoșește-mă, căci cred că poți, iar de nu, fie voia ta; cum voiești, Stăpâna mea, și cum cunoști, așa fă cu mine!”.

Acestea zicându-le, s-a întors la chilia sa, vesel și plin de duhovnicească bucurie; însă nu a spus nimic, ci îndată a cerut cămașă curată, ca să se schimbe, apoi a cerut să se îmbrace în toată rânduiala monahicească, că era schimnic, și să se împărtășească cu preacuratele Taine. După aceea, trecând ca un ceas de când se închinase la Sfânta Icoană, și-a dat duhul și s-a dus să stea înaintea înfricoșatului Judecător, având drept protectoare pe însăși Maica lui Hristos Dumnezeu, spre a‑i mijloci fericirea veșnicei Împărății Cerești.

Un alt monah din Schit, anume Serghie, crezându-și minții sale și bizuindu-se în sineși, a ieșit din Schit, nespunând nimănui, și a intrat într-o peșteră pustie, socotind să se apuce de o nevoință călugărească mai mare. Odată, rugându-se el după obicei, s-a pogorât deasupra capului său un luceafăr; și sta așa în vederea ochilor lui, însă el își făcea canonul său, încurajându-se; apoi acel luceafăr atât de tare a trăsnit încât monahul, plin de spaimă, a căzut la pământ ca un mort; și tocmai după trei zile s-a deșteptat, însă surd cu desăvârșire și de tot slăbit; și cum a putut, a venit la Schit și a mărturisit întâmplarea ispitei drăcești, dar nu auzea nicidecum, ci numai prin scris se înțelegea cu ceilalți.

Văzându-l părinții și făcându-li-se milă de el, l-au dus în biserică, la Sfânta Icoană a Maicii Domnului, și înălțând cu dinadinsul rugăciuni de umilință pentru el, l-a vindecat Maica lui Dumnezeu, redându-i auzul.

Altădată, pe un meșter dintre cei ce lucrau în Monastire, după neîncercate judecățile lui Dumnezeu, l-a apucat un duh necurat, care foarte rău îl muncea; și aducându-l frații dinaintea Sfintei Icoane, citindu-i Acatistul și Paraclisul, grabnic s-a izbăvit omul de acea bântuială drăcească.

În Moldova s-au făcut multe minuni de la Maica Domnului prin această Sfântă Icoană, pe care, precum am zis mai sus, Părinții nu s-au gândit să le însemneze cu de-amănuntul, fiind cuprinși de mare bucurie și îndestulați că au câștigat un asemenea neprețuit și scump odor pentru Sfânta Monastire din nou întemeiată, care nu avea cu ce să se proslăvească; iar cele spuse sunt numai care s-au văzut cu ochii de Părinții noștri și le-au ținut minte, iar altele ni le-au spus cei care s-au folosit de la această Sfântă Icoană.

S-au pus în scris aceste puține lucruri, întru slava Maicii lui Dumnezeu și spre folosul celor care nu cunosc minunea zugrăvirii acestei Sfinte Icoane, împlinind din parte datoria pe cât am putut. Și mărturisim și credem cu toată inima că Maica lui Dumnezeu, pentru bunătatea sa, spre folosul celor ce cred și o cinstesc cu credință și cu dragoste, pururea a săvârșit și săvârșește minuni, până la sfârșitul veacului.

Tropar, glasul 1:

Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, sfintei și dumnezeieștii icoanei tale cu dragoste și cu credință închinându-ne, o sărutăm mulțumind; căci prin ea celor credincioși dăruiești cu adevărat tămăduiri sufletelor și trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale, slavă milostivirii tale, slavă purtării tale de grijă, Ceea ce ești Una Binecuvântată.

Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie

Sfinții Mucenici Proclu și Ilarie (+100; sau începutul sec. II) erau originari din orașul Calipta, aproape de Ancira (Galatia – Asia Mică).

Sfinții mucenici au pătimit în vremea împăratului Traian (98-117), din porunca guvernatorului Maxim. Sfântul Mucenic Proclu a fost prins și supus supliciilor deoarece a mărturisit cu mult curaj pe Hristos și a refuzat să se lepede de dreapta credință. În cele din urmă a suferit moarte martirică fiind ucis cu săgeți, în afara orașului. În drum spre locul martirajului, i-a ieșit în cale Sfântul Ilarie, nepotul său de frate. Acesta l-a îmbrățișat și a mărturisit că și el este creștin, fapt pentru care a fost întemnițat.

După trei zile, Sfântul Ilarie refuzând să se lepede de dreapta credință a fost ucis prin decapitare din porunca guvernatorului Maxim. Creștinii din orașul Calipta au luat trupurile mucenicilor și i-au îngropat noaptea, în taină, în același mormânt.

Tropar, glasul 4:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sf. Cuv. Mihail Maleinul

Sfântul Mihail Maleinul s-a născut către anul 894 în regiunea Charsian din Capadocia, și a primit la botez numele de Manuel. Era rudă cu împăratul bizantin Leon al VI-lea cel Înțelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat în Bitinia, la Mănăstirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea și îndrumarea bătrânului Ioan Heladites, care la tun în monahism cu numele de Michel. Rămânând în ascultare grea în ciuda viței lui împărătești, Mihail s-a umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.

Așa se face că după un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preoție. Prin rugăciune și studiul Scripturilor, Mihail a arătat cum preoția și călugăria merg împreună, atrăgând harul discernământului și al pătrunderii inimilor și situațiilor. Înțelegerea neputinței omenești l-a făcut iubitor și îngăduitor cu oamenii, totdeauna mângâindu-i și rugându-se pentru ei, încât adeseori s-au împlinit și minuni prin rugăciunile lui.

După multe osteneli călugărești, sfântul Mihail primește de la starețul său binecuvântarea de a trăi ca anahoret-eremit. Cinci zile din săptămână el se retrage într-o peșteră nu departe de mănăstire, în rugăciune și liniștire (isihie), iar sâmbăta și duminica revine în comunitatea fraților pentru a participa la sfintele slujbe și a se împărtăși cu Sfintele Taine.

Prin exemplul său de viață duhovnicească, sfântul ascet a atras mulți doritori de mântuire. Astfel că, în locul numit Lacul Uscat, cuviosul a întemeiat o mănăstire de călugări, cu o regulă de viață foarte strictă. Când mănăstirea s-a întărit, sfântul s-a urcat și mai sus în munți și a întemeiat acolo o altă mănăstire. Așa, cu osteneala cuviosului Mihail, întreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obști mănăstirești, de unde rugăciuni se înălțau fără încetare către Tronul cel de Sus.

Către anul 953, un tânăr, numit Avraam, s-a alăturat obștii frățești ce înflorea sub îndrumarea sfântului stareț Mihail; acesta i-a dat numele de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie (prăznuit la 5 iulie) a ajuns în Muntele Athos, unde a întemeiat prima mănăstire cu viața de obște: Marea Lavră. În zidirea și împodobirea acestei mari mănăstiri, sfântul Atanasie a avut în ajutor pe nepotul sfântului stareț Mihail, viitorul împărat bizantin Nichifor Focas (963-969), care l-a cunoscut pe Atanasie într-una din vizitele la mănăstirea unchiului său Mihail.

După cincizeci de ani de osteneli și lupte călugărești, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit în pace, către anul 962.

Tropar, glasul 8:

Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Mihail, duhul tău.

Sfânta Veronica

Sfânta Veronica (sec. I) – Era originară din Cezareea lui Filip – Paneas (în apropiere de Muntele Hermon, în nordul Tării Sfinte).

Potrivit unei vechi tradiții Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de boală grea, așa cum ne spune și Evanghelia după Matei: „iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Mt. cap. 9, vs. 20) De asemenea, se pare că Sfânta Veronica a fost femeia care I-a șters fața Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei.

Pe această pânză s-a imprimat chipul Mântuitorului, rămânând cunoscută în istorie ca Sfânta Mahramă – prima icoană a Mântuitorului, una nefăcută de o mână omenească.

Tropar:

Prin tine Chipul cel Dumnezeiesc a fost păstrat în siguranță, Maică Veronica, căci luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, Prea Cuvioasă Maică Veronica, duhul tău.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit la Sfântul Munte Athos. Starețul Paisie s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, în 25 iulie 1924. A intrat în obștea Mănăstirii Esfigmenu din Sfântul Munte Athos în 1953, iar în anul următor a fost făcut rasofor, primind numele Averchie.

În 1956, a plecat la Mănăstirea Filotheu, urmând ca la 3 martie 1957 să fie făcut stavrofor, primind schima mică și luând numele Paisie. În 1958 se mută la Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului, la Stomio – Konița, unde a rămas până în 1962, când a plecat în peninsula Sinai și a locuit la Chilia Sfinților Galaction și Epistimia. În 1964, a revenit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli.

A primit schima mare în 11 ianuarie 1966. De numele său este legată și istoria Mănăstirii Sfântului Ioan Evanghelistul și Teologul din Suroti, căreia i-a pus temeliile de zid și cele duhovnicești. Pe la sfârșitul lui 1967, s-a dus la Katunakia (Muntele Athos) și s-a stabilit la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Marea Lavră. În 1968, a mers la Mănăstirea Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de la viața idioritmică la cea chinovială, precum și la punerea bazelor duhovnicești ale noii obști.

În data de 1 martie 1969 s-a mutat la Chilia „Sfânta Cruce“, unde a rămas până în 1979, când s-a înscris ca monah aparținând de Mănăstirea Kutlumuș și a preluat Chilia Nașterii Maicii Domnului -a Panaguda, locul unde au primit ajutor mii de suflete. Pe 4 noiembrie 1993, a ieșit pentru ultima oară din Sfântul Munte, pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sărbătorii Sfântului Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti. La scurt timp, i s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros și s-a luat hotărârea de a fi operat pe data de 4 februarie 1994. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se refacă la Mănăstirea Suroti. Însă starea sănătății sale s-a înrăutățit și mai mult.

În 12 iulie 1994, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinței sale.

Tropar, glas 5:

Pe bărbatul ales din Muntele Athonului, pe cel ce-n vremurile cele din urmă întunericul a risipit ca un luminător, bolile tuturor vindecând, pe Paisie cel Nou să-l lăudăm credincioșii; căci el se roagă neîncetat pentru întreaga lume.