Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne

În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori – Galvie și Candid – au plecat la Ierusalim să se închine Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos.

După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă și casa unde a copilărit și a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani.

Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei, cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunați mai mulți oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află.

Considerând că acolo s-ar afla moaștele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistențelor lor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăție și feciorie, până când a ajuns la ea.

Lângă sfântul veșmânt se săvârșesc multe minuni și vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinței lor.

Galvie și Candid au stat toată noaptea lângă veșmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări și s-au rugat și ei împreună cu ceilalți, iar dimineață au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret, după ce în prealabil confecționaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei și o acoperiseră cu un veșmânt țesut cu fir de aur.

Noaptea, le-au schimbat între ele, iar dimineața s-au întors la Constantinopol unde au așezat veșmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru și Sfântului Evanghelist Marcu.

Un timp au ținut ascuns faptul că au adus sfântul veșmânt, dar datorită mulțimii de minuni care se săvârșeau acolo au fost nevoiți să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului despre cele întâmplate. În urma acestui fapt, împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherne, o suburbie din Constantinopol, unde a așezat sfântul veșmânt al Maicii Domnului.

Tropar, glasul 8:

Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară, Acoperământul oamenilor, Veșmântul și Brâul Preacuratului tău trup, puternic Acoperământ cetății tale ai dăruit, prin nașterea ta cea mai presus de fire, Nestricată rămânând, că întru tine și firea se înnoiește și vremea. Pentru aceasta, te rugăm, pace lumii dăruiește și sufletelor noastre mare milă.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), numit de popor cinstit, bun, mare și sfânt

Bun, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; mare, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; sfânt, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.

Marele Voievod Ștefan al Moldovei a fost fiul binecredincioșilor creștini Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”.

Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri.

În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nicio clipă pe vitejii oșteni pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească.

Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor țării și ai credinței.

De aceea, istoria mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țara și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusețea și valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:

Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea.

De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie.

De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere.

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înțelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătari, ci el a fost și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu.

Pe toate aceste sfinte locașuri Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l ,,cel Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noștri: Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire„.

Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii.

Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă.

Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine.

Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug împrumutate de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste.

Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.

Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește: Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el. Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă în inima sa până în ceasul morții.

Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte:

Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt.

Ștefan cel Mare „s-a strămutat la lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul:

iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură.

A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară: ,,Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne./ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”

Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți cei care și-au jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.

La mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al celor care luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Tropar, glasul 1:

Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.

Tropar, glasul 2:

Neînfricat apărător al dreptei credințe, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Ștefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun și sfânt, și te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem întăritor credinței noastre ortodoxe și al țării ocrotitor, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici), Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco

Sfântul Ioan (Maximovici, 1896-1966) este considerat de creștinii ortodocși de pretutindeni ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun pentru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un apărător al săracilor, un nevoitor desăvârșit și un părinte iubitor de orfani. Asemenea lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând prin vălul timpului și al spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor înainte că aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos, marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.

Acum în ceruri el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei care-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. Î ziua de 2 iulie 1994, a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora, în America.

Viața Sfântului Ierarh Ioan (Maximovici) de Shanghai, Europa Occidentală și San Francisco

Arhiepiscopul Ioan s-a născut în infloritoarea regiune Harkov, pe atunci, în sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili, Maximovici, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu, în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului, purtând același nume. Neamul Maximovici era renumit de secole prin evlavia și patriotismul său.

Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii nobiliare era Sfântul Ierarh Ioan, mitropolit al Tobolsk-ului, cunoscut ca și scriitor și poet duhovnicesc și luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVIII-lea, duhul acestuia s-a revărsat și asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și adesea era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Îi plăcea să citească mai ales Viețile Sfinților.

Tânărul Mihail, „monah din copilărie” își petrecea toată vara la mănăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moșiei părinților săi. La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava, iar în acești ani l-a întâlnit și l-a frecventat pe episcopul Teofan al Poltavei, un vestit nevoitor, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.

În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocatiei sale lăuntrice, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinții aveau însă alte planuri cu el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și sfârșitul studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții bolșevice.

În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universității belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârșitul aceluiași an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcționat ca profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslavă). În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l ridica pe părintele Ioan la rangul de episcop, adică tot ce era mai străin cu năzuințele lui. Cineva care-l cunoștea din perioada iugoslavă povestește cum l-a întâlnit atunci în Belgrad. Părintele Ioan i-a spus acelei persoane că se află în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, ce urma să fie făcut episcop. A doua zi după acea întâlnire, părintele Ioan i-a comunicat cunoștinței sale că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el, căci chiar pe el doreau să-l ridice la rangul de episcop. A fost hirotonit ca episcop, la data de 28 mai 1934, ultima hirotonie săvârșită de mitropolitul Antonie Hrapovițki. A fost trimis în China, în eparhia de Shanghai. Aici el a organizat unele societăți filantropice și de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci și orfani și pentru emigranții ruși. De asemenea reușește să aplaneze conflicte religioase și ridică o catedrală ce a fost mai târziu, în cursul așa-numitei revoluții culturale chineze, rasă de pe față pământului de către comuniștii chinezi.

O dată cu venirea la putere a comuniștilor în China, colonia emigrantilor ruși din China a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. Însă pe perioada șederii sale acolo, cu rugăciunile sale și cu ajutorul aghiazmei cu care a sfințit colonia rusă, Sfântul Ioan a făcut ca, prin mila Domnului, uraganele să ocolească insula Tubabao, cea în care locuiau refugiații ruși din China. Imediat după evacuarea refugiaților ruși în Europa Occidentală și SUA, grație tot eforturilor arhiepiscopului Ioan depuse pe lângă guvernul SUA, dar mai ales rugăciunilor sale care au fost ascultate de Dumnezeu, uraganele sezoniere și-au reabătut furia devastatoare asupra acestei insule filipineze.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, vlădica Ioan acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populației locale. Astfel, el primește sub jurisdicția sa Bisericile Ortodoxe din Franța și Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el.

În America și-a început activitatea de arhipăsor în anul 1962. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În același an, la cererea numeroșilor credincioși ce-l cunoșteau de la Shanghai, vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

Comunitatea ortodoxă de aici era deosebit de dezbinată, iar construcția marii catedrale ortodoxe ruse, în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor celor Întristați, oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Apelul său a trezit un entuziasm neobișnuit în rândul creștinilor ortodocși americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit. În 1963, cu blagoslovenia vlădicăi, a fost întemeiată Frăția preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu râvnă Biserica. Cei care-l cunoșteau în ultimii ani, remarcau la vlădica strictețea în tot ce ținea de Biserică și de Tradiție.

Ultimii trei ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia șaptezeci de ani când a murit însingurat cum a și fost mereu de când devenise arhiereu.

Sfârșitul vieții pământești a Sfântului Ierarh Ioan

Truda de arhipăstor a vlădicai Ioan s-a încheiat odată cu călătoria sa la Seattle, la sfârșitul lui iunie 1966. Cel căruia i s-a dat adesea să cunoască gândurile și destinul oamenilor, pe care i le făcea cunoscute Pronia lui Dumnezeu, a fost înștiințat și de propriul sfârșit.

Astfel, în vara anului 1966, când directorul căminului de copii Casa Sfântului Tihon din Zadonsk, care era și locuința Sfântului Ioan, l-a înștiințat că peste trei ani va avea loc congresul eparhial, sfântul ierarh Ioan i-a răspuns că atunci nu va mai fi aici (în viață pământească).

În luna mai a aceluiași an, o femeie ce-l cunoștea de 12 ani pe vlădica, a cărei mărturie, după părerea mitropolitului Filaret, „este demnă de toată încrederea”, a auzit de la vlădica următoarele cuvinte: „Voi muri în curând, la sfârșitul lui iunie… Nu la San Francisco, ci la Seattle…”.

În fine, însuși mitropolitul Filaret povestește despre neobișnuita sa despărțire de sfântul arhiepiscop, după o ședință a Sinodului, când acesta a săvârșit rugăciunea de drum înaintea plecării lui la San Francisco. Vlădică și-a luat rămas bun de la el într-un mod neobișnuit: în loc să ia mănunchiul de busuioc și să se stropească cu agheasmă, așa cum se cuvine unui arhiereu, el, plecandu-se cu smerenie, l-a rugat pe mitropolit să-l stropească, iar apoi, în locul obișnuitei sărutări reciproce a mâinilor, el i-a sărutat mâna mitropolitului, smulgându-și-o cu hotărâre pe a sa. Acela l-a amenințat cu degetul și ambii zâmbiră. Atunci, mitropolitul nu a dat o importanță deosebită acestui gest, dar când vlădică a murit, el a înțeles că așa și-a luat rămas bun sfântul Ioan de la el. Se mai știe, de asemenea, că, în seara din ajunul plecării la Seattle, vladica i-a spus unui om pentru care săvârșise o rugaciune: „De acum, n-ai sa te mai atingi de mâna mea”.

Ceea ce însuși vlădica a prevăzut, dar pentru care nu erau deloc pregătiți toți cei care-l cunoșteau, s-a petrecut în locul și la timpul pe care el le-a prezis.. Moartea a survenit la Seattle, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârșit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădica a plecat însoțit de prietenul său apropiat, vlădica Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. Rămânând în altar vreme de încă trei ore după sfârșitul Liturghiei, vlădica a mai vizitat-o pe văduva unui protoiereu (având cu el icoana Kursk-Korennaia) și s-a întors în apartamentul său, pregătindu-se să meargă la cimitir (era sâmbătă). Deodată, cei de jos l-au auzit căzând. Urcând degrabă la etaj însoțitorii lui de la Seattle, Î. Kalfov și Î. Hrușciov, l-au găsit zăcând în pragul chiliei. L-au așezat în fotoliu și, la orele 15:50 el și-a dat sufletul în mâinile Domnului, încheindu-și calea pământească, la fel ca și strămoșul său, episcopul Ioan de Tobolsk, în față icoanei făcătoare de minuni. Nu putem să nu vedem legătura directă între nevoința sa de o viață, de a se înfrâna de la dormitul în pat, și sfârșitul său, așezat pe scaun. Căci după ce a fost întins în patul aflat în cameră, vlădică și-a primit pacea trupească pentru prima oară, din ziua în care și-a dat făgăduințele călugărești.

„CHIAR DACĂ AM MURIT, SUNT VIU” – Vlădica Ioan

Imediat ce vestea morții vladicăi Ioan a ajuns la San Francisco, în locuința arhiereului adormit – Casa Sfântului Tihon din Zadonsk – i s-a slujit prima panihidă. De asemenea, în toate bisericile ortodoxe din San Francisco, în toate jurisdicțiile ortodoxe s-au slujit panihide. Trupul răposatului arhipăstor a fost lăsat în Seattle în grija episcopului Nectarie.

În dimineața zilei de duminică 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Deși Liturghia a fost anunțată pentru orele 7:00, biserica se umpluse deja de credincioși la acea oră matinală. După orele 15:00, sicriul cu trupul sfântului Ioan a sosit cu un avion la San Francisco, unde a fost întâmpinat de reprezentanții clerului, ai obștilor de calugărițe și ai tuturor organizațiilor ortodoxe rusești. La aeroport s-a slujit o scurtă slujbă. În fața noii catedrale arhiepiscopale aștepta o mulțime uriașă de oameni. Prima panihidă lângă sicriul sfântului Ioan a fost slujită de episcopul Nectarie, care, printr-o decizie a mitropolitului Filaret, fusese atunci numit ierarh locum tenens (suplinitor) al eparhiei Americii de Vest. După slujbă, el i-a chemat pe toți credincioșii să se atingă de „moaștele” episcopului și, după declarațiile martorilor, a fost înțeles de toată lumea ca însemnând „trupul sfântului”. La sicriul arhiepiscopului veneau și clerici de alte confesiuni și preoții catolici spuneau limpede:”Vrem și noi să ne rugăm la sicriul sfântului vostru”.

Luni, pe 4 iulie, în catedrala episcopală a sosit episcopul Sava de Edmonton, care l-a numit pe arhiepiscopul Ioan, „Fericitul”, și, cu mai multă îndrăzneală, „făcător de minuni al vremii sale” și a poruncit poporului să i se roage de acum ca unui sfânt.

Miercuri (6 iulie), din mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville (statul New York) au sosit arhiepiscopii Leontie de Chile și Averchie de Siracuza și Troițk, care, cu trei ani în urmă, șezuseră alături de Sfântul Ioan în sala judecătoriei din San Francisco. Astfel, în acea zi, la sicriul arhiepiscopului Ioan au slujit ierarhii cei mai apropiați din diaspora rusă.

Deosebit de sărbătorească a fost slujba de pe 7 iulie când, la catedrala episcopală, a venit intâistătătorul, mitropolitul Filaret, ca să înceapă ceremonia de priveghere, vreme de șase ceasuri. Pe lângă cei 5 ierarhi, au mai participat 24 de preoți, nenumărați paracliseri și 1500 de mireni, astfel încât nici cea mai mare catedrală sinodală nu a putut să-i încapă pe toți cei veniți să cinstească memoria întemeietorului ei. Cei ce se rugau pentru pacea sufletului vlădicăi au început acum să i se roage chiar lui. Când a început ultima sărutare a trupului, la miezul nopții de 9 iulie, oamenii deja recunoscuseră practic sfințenia „moaștelor” adormitului, atingând de sicriul său icoane, cruci, și flori, arhiereii engolpioane, și chiar pe copii, dorind să-i sfințească prin atingerea de trupul sfințit.

Râvna credincioșilor față de trupul adormitului ierarh avea cel mai real temei. În ciuda căldurii de iulie din San Francisco, trupul neîmbălsămat nu arăta semne de descompunere. Începând de duminică (3 iulie), reprezentanții biroului orășenesc de pompe funebre măsurau zilnic temperatura trupului, la fiecare trei ore, și nu au descoperit nici un fel de modificări. Vădita neputrezire a „moaștelor” arhipăstorului rus a produs o puternică impresie vicepreședintelui biroului de pompe funebre.

Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită Sfântului Ioan și au acceptat ultima dorință a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale. Deja, în 5 iulie, președintele comitetului de supraveghetori, a acceptat rugămintea miilor de ortodocși precum și a avocatului O’Hara, care îl cinstea mult pe Sfântul Ioan, dând permisiunea înmormântării trupului episcopului în catedrală, iar pe 11 iulie, comisia a promulgat în unanimitate o hotărâre care satisfăcea această rugăminte. Astfel, Sfântul Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco.

Pe 4 septembrie, în ziua pomenirii sfântului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, la care Sfântul Ioan avea mare evlavie, directoarea așezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, M. A. Sahmatova, a avut un vis. Se făcea că, din catedrală spre așezământ, se îndreaptă o mare procesiune, cu steaguri bisericești, purtând chipul și sicriul Sfântului Ioan și cântând. Când sicriul a fost adus în casă, Sfântul Ioan a ieșit din cameră lui, îmbrăcat în rasă, purtând un omofor violet și epitrahil și, apropiindu-se de ușile împărătești, a început să-i ungă pe toți cei adunați cu mir sfințit (la fel cum făcea și în timpul vieții). După miruire, oamenii au început să se risipească și, după plecarea lor, s-a apropiat și Sahmatova, iar Sfântul, miruind-o și pe ea, i-a repetat de două ori: „SPUNEȚI LUMII CĂ DEȘI AM MURIT, SUNT VIU”. Trezindu-se, ea și-a notat cu emoție aceste cuvinte, spuse atât de hotărât și convingător. Ea le-a înțeles ca pe o chemare a Sfântului Ioan, ca lumea să-i ceară ajutorul și după plecarea lui la cele veșnice.

Faptele minunate săvârșite de Sfântul Ioan după moarte, pe care le cunoaștem, sunt și mai multe decât cele din timpul vieții. Ele s-au săvârșit și prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, și după ce se slujeau panihide, și prin harul uleiului sfințit și a altor obiecte sfințite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mâmtuiește pe noi. Amin.

Troparul, glas 6:

Slăvit urmaș al Apostolilor lui Hristos, trimis ai fost ca să ne izbăvești pre noi, cei slabi în credință și cu inima răcită. Cu harul și nevoințele pustnicilor din vechime înveșmîntîndu-te, întru aceasta de la Dumnezeu tainele cele cerești ai primit. O, preabunule ocrotitor al orfanilor, care ai dat o nădejde acestei lumi decăzute! O, luminătorule al lui Hristos, în zorii înfricoșătoarei Judecăți aprins! Roagă-te pentru noi, Sfinte Ierarhe și Părinte Ioane, ca să se aprindă și inimile noastre de flacăra iubirii mîntuitoare pentru Hristos și să se mîntuiască sufletele noastre în vremurile de apoi.